Opinii: Lecția indoneziană pentru bogații României: cine apără imaginea țării își apără și averea

Nu vorbim despre o țară marginală. Indonezia este cea mai mare economie din Asia de Sud-Est, membră G20, cu peste 280 de milioane de locuitori și ambiții de putere globală. Nu a fost lovită de război și nici de faliment. A fost lovită de o întrebare pe care investitorii au început să și-o pună cu voce tare: putem avea încredere în ce vedem pe această piață?

CITEȘTE ȘI Opinii: Succesul românesc și întoarcerea luptei de clasă

Totul a pornit în ianuarie, când MSCI, compania ai cărei indici direcționează sume uriașe din fonduri de pensii și ETF-uri, a avertizat că Indonezia ar putea pierde statutul de piață emergentă. Motivele au fost structurile de acționariat opace, prea puține acțiuni efectiv tranzacționabile, suspiciunile de tranzacționare coordonată și aplicarea slabă a regulilor. Pe 16 octombrie, MSCI a mers mai departe și a pus în consultare o dublă retrogradare, direct la statutul de piață „standalone”, în aceeași categorie cu Argentina sau Libanul. Bursa a căzut cu 11,6% într-o singură zi, cea mai mare scădere din 1998 încoace.

Aici este partea care merită citită de două ori. Criza nu a venit din economia reală. A venit din felul în care era construită piața. Iar acea construcție aparținea, în bună măsură, chiar marilor grupuri de familie: companii controlate strâns, cu foarte puține acțiuni la liber, în care nu era limpede cine deține ce. După avertismentul din octombrie, autoritatea de supraveghere a anunțat amenzi de 2,1 trilioane de rupii pentru presupuse manipulări în acțiunile a trei companii asociate unor grupuri de familie. Opacitatea, care părea un instrument de control, s-a dovedit în final un cost uriaș.

Lecția nu este doar că riscul de țară poate lovi averile private. Este și că averile private pot produce risc de țară.

Când riscul de țară ajunge în bilanțul familiei

Mulți antreprenori mari trăiesc cu o iluzie confortabilă: că o companie bine condusă se poate decupla de țara în care operează. Iluzia funcționează, până într-o zi.

CITEȘTE ȘI Opinii: Succesul românesc și întoarcerea luptei de clasă

Africa de Sud a aflat asta în primăvara lui 2017. Președintele Zuma l-a demis pe ministrul de finanțe Pravin Gordhan, iar câteva zile mai târziu S&P a retrogradat țara în categoria junk. Randul, obligațiunile și acțiunile băncilor au încasat imediat lovitura. Companii sănătoase au plătit pentru o decizie politică la care nu participaseră. Argentina ne arată de decenii același film, cu alți actori: devalorizări, restructurări de datorie, reguli schimbate peste noapte. Turcia, în anii de volatilitate a lirei, a arătat cât de greu poți planifica o investiție când nu știi ce politică monetară vei avea peste șase luni.

Situațiile nu sunt identice, dar mecanismul este același: capitalul privat ajunge să plătească facturi publice.

Și România?

Ne place să credem că suntem departe de asemenea scenarii. Suntem în Uniunea Europeană și în NATO, iar aceste ancore contează enorm. Dar cifrele ne obligă la luciditate. Toate cele trei mari agenții de rating ne țin pe ultima treaptă a categoriei recomandate investițiilor, cu perspectivă negativă. Investițiile străine directe au coborât în primele opt luni ale acestui an la 2,1 miliarde de euro, de la 5,7 miliarde în aceeași perioadă a lui 2025. Nu este o criză de tip indonezian, dar este un semnal că încrederea se poate subția repede.

Paralela are și o față pe care o vedem mai rar. În timp ce Jakarta este amenințată cu retrogradarea, Bucureștiul încearcă să urce. Anul trecut, MSCI a inclus România în noua categorie a piețelor de frontieră avansate, alături de Slovenia și de statele baltice. FTSE Russell ne consideră deja piață emergentă. Pentru pasul următor la MSCI ne lipsesc, în principal, lichiditatea și acțiunile disponibile la liber, adică exact criteriile la care Indonezia a picat.

Mai simplu spus, bursa noastră are nevoie de mai multe companii mari, listate, cu acționariat transparent și cu acțiuni care chiar se tranzacționează. Iar aici statul nu poate face totul. Decizia de a lista o companie, de a pune mai multe acțiuni pe piață sau de a adopta standarde serioase de guvernanță aparține proprietarilor ei.

O problemă de mentalitate

Prea mulți dintre cei care au construit averi mari în România consideră încă imaginea țării treaba guvernului, a diplomației sau a „celor de la București”. Pot să înțeleg de unde vine reflexul. Mulți au reușit în ciuda statului, nu datorită lui.

Atitudinea aceasta are însă un preț. Când un fond din Londra sau din Frankfurt compară România cu Polonia, nu se uită doar la companiile noastre. Se uită la țară. Iar nota pe care o dă țării ajunge, mai devreme sau mai târziu, în multiplul la care sunt evaluate companiile românești, în dobânda la care se împrumută și în prețul pe care îl va obține un fondator în ziua în care își vinde afacerea.

Italia este un contraexemplu util. Decenii la rând a schimbat guvernele mai des decât și-au schimbat alții miniștrii, și totuși nordul industrial, din Lombardia până în Veneto și Emilia-Romagna, a continuat să exporte și să construiască branduri globale. „Made in Italy” nu a fost inventat de vreun minister. A fost construit de familii de antreprenori, de asociații de producători și de generații care au investit în reputație la fel de serios ca în fabrici. Asta nu a scutit Italia de crizele datoriei, dar i-a dat un al doilea pilon de credibilitate, independent de ciclurile politice de la Roma. România are nevoie de propriul ei pilon de acest fel.

Ce pot face, concret, bogații României

Nu le cer antreprenorilor să finanțeze propaganda vreunui guvern și nici să cosmetizeze problemele reale ale țării. Le propun să trateze reputația României ca pe un activ din propriul portofoliu, unul de care trebuie să aibă grijă la fel ca de celelalte.

CITEȘTE ȘI Opinii: McLaren, o revenire construită cu bisturiul

Primul pas începe acasă, în propriile companii. Listare la bursă, cu acțiuni reale puse pe piață, raportări în engleză, consilii de administrație cu membri independenți. Fiecare companie românească mare listată corect ne apropie de statutul de piață emergentă la MSCI și de fondurile care urmăresc acești indici. Nu știu un mod mai direct prin care un antreprenor să crească în același timp valoarea propriei averi și credibilitatea țării.

Al doilea ține de rețele. Antreprenorii noștri merg la Davos, la conferințele marilor investitori, la întâlniri cu fonduri și cu decidenți. O jumătate de oră din fiecare asemenea întâlnire dedicată poveștii economice a României ar valora mai mult decât multe campanii oficiale.

Al treilea este o coaliție a capitalului românesc pentru credibilitatea țării. Nu încă o asociație care emite comunicate, ci o platformă cu buget, cu piețe prioritare, cu date economice solide publicate în engleză și cu obiective pe care să le putem măsura: câte companii listate, câte vizite de investitori, câte apariții în presa financiară internațională.

Al patrulea înseamnă instituții care rămân. Fundații, burse de studii, programe de cercetare, centre de analiză independente. O parte din averea creată în România poate finanța infrastructura de idei și de reputație fără de care nicio țară nu este luată în serios.

Și, nu în ultimul rând, vocea. Un sector privat care investește în reputația țării are toată legitimitatea să ceară statului predictibilitate fiscală, instituții care funcționează și o strategie economică pe termen lung. A susține credibilitatea României nu este același lucru cu a susține un guvern. Primul este un interes comun, indiferent cine guvernează. Al doilea rămâne o opțiune politică.

Moștenirea

Pentru marile familii de business, miza este și una de generație. În plin seism bursier, cea mai bogată familie din Indonezia a investit cel puțin 1,4 miliarde de dolari în străinătate. Cea mai mare parte a averii a rămas însă acasă, pentru că nu poți muta o bancă, o rețea de fabrici sau o bază de clienți cu un ordin de transfer.

Așa stau lucrurile și la noi. Un fondator poate lăsa copiilor o companie excelentă. Nu le poate garanta că lumea va continua să aibă încredere în țara în care acea companie lucrează. Partea aceasta a moștenirii se construiește colectiv sau nu se construiește deloc.

Lecția Indoneziei nu este că România ar urma inevitabil același drum. Piețele, structurile de proprietate și ancorele instituționale sunt diferite. Lecția este că reputația economică se pierde mult mai repede decât se reface, iar nota de plată ajunge direct în averile celor care au cel mai mult de pierdut.

CITEȘTE ȘI Opinii: Fereastra Overton și business-ul românesc: atenție la populism

Bogații României au învățat să facă bani într-o țară dificilă. Acum trebuie să învețe să facă și țara mai valoroasă. Nu din patriotism declarativ, ci dintr-un calcul pe care orice family office îl înțelege: cine investește în credibilitatea României își protejează, pe termen lung, propria avere.