Opinii: Lider te naști sau devii? Formarea unui lider

Îl recunoaștem pe viitorul lider în copilul sigur pe sine care organizează jocul, în eleva care ia cuvântul în timp ce ceilalți ezită sau în angajatul care devine, în mod firesc, centrul unui grup.
 

Din asemenea observații se naște convingerea familiară că liderii se nasc. Și totuși, istoria și experiența vieții de zi cu zi ne oferă un contraargument la fel de convingător. Mulți dintre cei care au devenit, în cele din urmă, lideri remarcabili nu s-au distins în tinerețe. Autoritatea lor s-a conturat încet, prin asumarea responsabilității, prin încercări, eșecuri, întâlniri cu mentori și prin descoperirea unui scop mai înalt decât propria persoană. Leadershipul nu poate fi, așadar, înțeles prin simpla opoziție dintre natură și educație. Natura poate furniza materia primă, însă educația și experiența hotărăsc ce se poate făuri din ea.

CITEȘTE ȘI Opinii: Cine pune Europa pe foc? Dar România?

Există, fără îndoială, o componentă înnăscută. Oamenii vin pe lume cu temperamente diferite. Unii sunt mai energici, mai încrezători în relațiile sociale, mai echilibrați emoțional, mai curioși sau mai dispuși să-și asume riscuri. Alții par neobișnuit de receptivi la stările celor din jur ori posedă capacitatea instinctivă de a-i face pe ceilalți să simtă că sunt văzuți și înțeleși.
 

Asemenea predispoziții pot favoriza apariția unui lider, bărbat sau femeie. Într-o situație nesigură, cel care își păstrează calmul, vorbește limpede și are curajul de a lua o hotărâre va fi adesea urmat înainte ca cineva să fi analizat calitatea acelei hotărâri. Natura poate oferi prezență, curaj, fluență verbală, reziliență sau dorința de a-i influența pe ceilalți.
 

Dar aceste însușiri sunt doar posibilități, nu garanții. Încrederea în sine se poate transforma în aroganță. Curajul poate degenera în imprudență. Elocvența poate fi folosită pentru a ascunde golul interior. Sensibilitatea emoțională poate hrăni empatia, dar poate deveni și un instrument al manipulării. Până și carisma, trăsătura cea mai frecvent confundată cu talentul înnăscut de a conduce, nu ne spune dacă o persoană îi va îndruma pe ceilalți către ceva valoros sau doar îi va convinge să o urmeze. Natura îl poate ajuta pe un individ să atragă atenția; nu poate garanta însă că acea atenție este meritată.
 

Această distincție dezvăluie o confuzie fundamentală: confundăm adesea apariția unui lider cu eficiența lui. Cel care vorbește primul este mai vizibil decât cel care a ascultat cu atenție. Cel care afișează certitudine poate fi ales în locul celui care înțelege complexitatea problemei. Grupurile sunt atrase în mod firesc de oamenii încrezători, mai ales în momentele dominate de teamă. Și totuși, însușirile care îl ajută pe cineva să dobândească autoritate nu sunt neapărat aceleași cu cele necesare pentru a o exercita cu înțelepciune. A conduce bine presupune discernământ, stăpânire de sine, curaj moral, răbdare și capacitatea de a-ți revizui propriile convingeri. Asemenea calități sunt rareori desăvârșite din naștere. Ele se cultivă, sunt puse la încercare și, uneori, sunt dobândite cu durere.
 

Formarea începe cu mult înaintea oricărei educații oficiale în domeniul leadershipului. Viața de familie îl învață pe copil dacă autoritatea înseamnă slujire sau dominație, dacă dezacordul este periculos ori folositor și dacă greșelile trebuie ascunse sau cercetate cu sinceritate. Școala poate încuraja inițiativa sau poate recompensa supunerea. Cultura influențează cine are voie să vorbească, cum este exprimată încrederea în sine și ce forme de leadership sunt recunoscute. Mai târziu, viața profesională adaugă propriile sale lecții. Un manager bun poate preda responsabilitatea fără să umilească; unul slab poate demonstra, fără să-și dea seama, tot ceea ce un viitor lider nu ar trebui să devină niciodată.

CITEȘTE ȘI Opinii: Ați auzit de „socialismul suedez”? Suedia de astăzi dă lecții de capitalism Europei

Experiența este, poate, profesorul cel mai exigent. Leadershipul devine real atunci când hotărârile luate au consecințe asupra altor oameni. Una este să admiri curajul în teorie și cu totul alta să-ți asumi răspunderea atunci când un proiect eșuează. Este ușor să lauzi sinceritatea până în clipa în care adevărul îți amenință propria poziție. În asemenea momente, oamenii descoperă dacă valorile lor sunt convingeri adevărate sau simple podoabe. Eșecul, atunci când este înfruntat cu onestitate, poate diminua vanitatea și poate adânci judecata. Succesul, dacă este interpretat greșit, poate produce efectul contrar. Prin urmare, experiența nu creează automat lideri buni; numai experiența asupra căreia s-a reflectat o poate face.
 

Mentorii, colegii și cei conduși participă, la rândul lor, la formarea unui lider. Nimeni nu învață să conducă de unul singur, deoarece leadershipul există numai în relație cu ceilalți. Un mentor poate dezvălui o aptitudine pe care o persoană încă nu și-a recunoscut-o. Un coleg curajos poate atrage atenția asupra unui unghi mort din percepția liderului. Cei conduși își pot retrage încrederea, obligându-l pe cel aflat într-o poziție de autoritate să înțeleagă că supunerea nu înseamnă implicare. Treptat, feedbackul transformă instinctul în conștiință de sine. Persoana hotărâtă din fire învață să asculte; cea prudentă învață să recunoască momentul în care ezitarea a devenit evitare; observatorul tăcut înțelege că tăcerea, oricât de inteligentă ar fi, nu-i poate călăuzi pe ceilalți dacă nu își găsește, în cele din urmă, o voce.
 

Argumentul în favoarea formării devine și mai puternic atunci când privim diversitatea liderilor eficienți. Unii conduc din prima linie, prin energie și convingeri afirmate public. Alții conduc prin întrebări, atenție sau printr-o capacitate neobișnuită de a crea legături între oameni. Un lider aflat într-o situație de criză poate avea nevoie de fermitate; unul care conduce un laborator de cercetare poate avea nevoie de modestie intelectuală; un lider chemat să reconstruiască încrederea poate avea nevoie de răbdare și sinceritate emoțională. Dacă leadershipul ar depinde în principal de un singur tip de personalitate moștenită, această diversitate ar fi greu de explicat. Ceea ce contează nu este să posezi toate însușirile dezirabile, ci să înveți cum să-ți folosești propria natură pentru a răspunde unei anumite situații umane.
 

Ar fi totuși înșelător să susținem că, numai prin instruire, oricine poate deveni orice fel de lider. Dezvoltarea are limitele ei. Personalitatea influențează situațiile în care omul se simte în largul lui, presiunile pe care le poate suporta și formele de influență care îi sunt accesibile. Pregătirea poate întări empatia, comunicarea și capacitatea de a lua decizii, dar nu poate fabrica autenticitatea după o formulă. Nici dezvoltarea leadershipului nu ar trebui să urmărească producerea unor oameni identici. Scopul ei nu este să șteargă natura, ci să o educe — să-i ajute pe oameni să-și recunoască atât darurile, cât și umbrele pe care acestea le proiectează.

CITEȘTE ȘI Opinii: Succesul românesc și întoarcerea luptei de clasă

Concluzia cea mai înțeleaptă este, așadar, că leadershipul este într-o măsură mai mare rezultatul formării decât al naturii, deși formarea nu lucrează niciodată pe o pagină albă. Natura oferă anumite înclinații; viața le dă direcție. Un om se poate naște cu o voce puternică, dar trebuie să învețe când să o coboare. Altul poate fi reflexiv și rezervat din fire, dar trebuie să înțeleagă că responsabilitatea îi cere uneori să iasă în lumină. Ceea ce îl transformă pe fiecare dintre ei într-un lider nu este simpla posesie a unei însușiri, ci convertirea disciplinată a temperamentului în disponibilitatea de a-i servi pe ceilalți.
 

Poate că liderii nu sunt nici pur și simplu născuți, nici fabricați. Ei sunt formați. Se formează acolo unde caracterul întâlnește împrejurările, unde capacitatea este pusă la încercare de responsabilitate și unde cunoașterea de sine crește prin întâlnirea cu ceilalți. Darurile naturale pot deschide ușa către leadership, iar privilegiul social poate face acea ușă mai ușor de găsit. Însă nici darurile, nici privilegiul nu pot hotărî ce se va întâmpla după ce omul trece pragul. În cele din urmă, leadershipul este mai puțin o calitate pe care o deții și mai mult o practică pe care alegi să o urmezi iar și iar: să vezi limpede, să hotărăști responsabil, să rămâi dispus să înveți și să-ți folosești influența nu ca pe o dovadă a propriei importanțe, ci în slujba unui scop împărtășit.