Opinii: Drogul statului român

Atunci când vitrinele strălucesc, restaurantele sunt pline, salariile cresc din pix pe hârtie, iar guvernanții defilează triumfători prin studiourile de televiziune explicând că „economia duduie”. Iar sub această poleială de prosperitate, mecanismul din fundal este unul profund viciat. România este captivă unui model economic în care – așa cum sintetiza memorabil expertul în fiscalitate Gabriel Biriș – ne dopăm cu împrumuturi care alimentează din plin consumul și ne prefacem că suntem sănătoși. Ne drogăm cu credite externe și ne simțim bine.

CITEȘTE ȘI Opinii: „O națiune de negustori”. Noi, subcontractori sau inovatori?

România a descoperit un drog nou care alimentează fără oprire euforia aparatului bugetar: banii din viitor. Ceea ce trăim astăzi - și de mulți ani încoace - nu mai este o simplă alocare bugetară defectuoasă, ci o formă sofisticată de dependență instituțională. Statul român a depășit faza în care împrumuta bani pentru a construi autostrăzi sau spitale – infrastructură capabilă să genereze valoare adăugată pe termen lung. A trecut la faza acută: se împrumută masiv pentru a-și plăti propriile cheltuieli curente, adică salariile, pensiile speciale și funcționarea unui aparat birocratic din ce în ce mai supradimensionat. În loc să producă avuție, arhitectura noastră economică consumă resursa generațiilor care nici măcar nu s-au născut.

Cifrele oferite de sursele oficiale precum Banca Națională a României (BNR), Ministerul Finanțelor și Eurostat descriu fără ocolișuri traiectoria acestui derapaj. Datoria publică a României, care la începutul anilor 2010 reprezenta o fracție controlabilă din Produsul Intern Brut (PIB), a explodat, depășind pragul de alertă de 60%. Deficitul bugetar structural a devenit o constantă dureroasă, iar ajustările fiscal-bugetare promise Bruxelles-ului  sunt atenuate sistematic de sarabanda costurilor electorale. În paralel, ratingul de țară al României stă agățat de un fir de păr – la doar o treaptă deasupra categoriei junk („nerecomandat investițiilor”).

Atunci când ești dependent de piețele financiare internaționale pentru a-ți refinanța datoriile de la o lună la alta, devii extrem de vulnerabil. În momentul în care dobânzile cresc pe plan global – iar România plătește deja printre cele mai scumpe randamente din Uniunea Europeană pentru a se împrumuta – nota de plată nu mai este o abstracțiune matematică. Ea devine o povară cotidiană transpusă în inflație, devalorizare și tăieri necontrolate.

CITEȘTE ȘI Opinii: Dimensiunea umană a apartenenței

Și atunci, cât ne va mai ține euforia? Marea iluzie a prezentului este că „viitorul” pare abstract, îndepărtat, care poate fi amânat la infinit. Dar viitorul în economie are un mod foarte brusc de a devenit prezent. Să ne imaginăm ce se întâmplă atunci când doza de dopaj financiar nu mai poate fi administrată. Un șoc extern, o decizie nefavorabilă a agențiilor de evaluare financiară (Standard & Poor’s, Fitch sau Moody’s) sau o reticență bruscă a investitorilor de a mai cumpăra titluri de stat românești ar obliga statul la un sevraj dureros. Fără banii din viitor, realitatea din prezent ar arăta brutal:

Fiscalitate ar deveni agresivă. Neavând de unde să mai împrumute la dobânzi sustenabile, statul va fi forțat să crească taxele directe și indirecte (TVA, impozit pe venit, contribuții), sugrumând exact mediul privat – singurul motor real care aduce valoare în economie. Fapt pe care deja l-am experimentat în ultimul an. Apoi, inflația intervine ca o taxă mascată: Atunci când injectezi bani sau introduci capital speculativ fără acoperire în producție, puterea de cumpărare a cetățenilor se topește. Inflația rămâne cel mai perfid mod prin care statul își transferă datoriile pe umerii populației. Și să nu uităm de imposibilitatea investițiilor: Banii colectați din impozite vor fi absorbiți aproape integral de serviciul datoriei publice (plata dobânzilor), lăsând zero resurse pentru educație, sănătate sau infrastructură. Aici, norocul nostru s-a numit PNRR. Dar acesta nu mai ține mult!

Adevărata tragedie a acestui model economic nu este doar cifra contabilă a datoriei, ci hazardul moral pe care îl generează. Se creează o decuplare periculoasă între muncă, productivitate și bunăstare. Când un stat transmite semnalul că poți consuma astăzi fără să produci, amanetând ziua de mâine, societatea își pierde reflexele de dezvoltare durabilă. Marii economiști și instituțiile financiare internaționale (de la Fondul Monetar Internațional la Banca Mondială) avertizează constant: nicio țară nu își poate construi prosperitatea pe un deficit cronic și pe datorii de consum.

Drogul împrumuturilor dă o temporară stare de bine, dar mahmureala fiscală este inevitabilă. Întrebarea nu este dacă vom plăti această notă de plată, ci cine și cum o va face. Fără o reformă profundă a statului, fără o colectare eficientă a taxelor (unde România rămâne pe ultimele locuri în UE la colectarea TVA) și fără o reducere drastică a cheltuielilor inutile, Nota de Plată va fi achitată de generația tânără – prin emigrare, prin taxe sufocante sau prin pierderea definitivă a competitivității economice.

Cât ne va mai ține această euforie? Fix până în momentul în care cei de la care împrumutăm viitorul vor realiza că nu mai avem cu ce să îl răscumpărăm. Iar acel moment nu mai este o proiecție îndepărtată, ci o certitudine care ne bate la ușă.

Dar nu pare că ne pasă de asta.

Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.