Opinii: „O națiune de negustori”. Noi, subcontractori sau inovatori?

Napoleon a făcut celebră formula prin care descria Marea Britanie drept „a nation of shopkeepers”, o națiune de negustori. Sintagma nu era, de fapt, a lui. O găsim deja la Adam Smith, în Avuția națiunilor, în 1776, cu o doză de ironie la adresa unui imperiu construit pentru a-și crea clienți. În gura împăratului francez a devenit însă o insultă continentală: britanicii erau prea ocupați cu tejgheaua ca să înțeleagă gloria.

Istoria a decis altfel. Negustorii au învins armata care îi disprețuia, iar Londra a devenit, pentru mai bine de un secol, centrul financiar al lumii. Britanicii au înțeles devreme că a face comerț nu înseamnă doar a vinde marfă. Înseamnă a construi rețele, a controla rute, a finanța expansiunea și a transforma cunoașterea lumii în avantaj economic. Costurile umane ale imperiului și ale colonialismului rămân o pagină grea, pe care nu o idealizez. Lecția economică, în schimb, e valabilă și azi: o națiune contează nu doar prin ce produce, ci prin capacitatea de a duce ce produce acolo unde se iau deciziile și se fac banii.

CITEȘTE ȘI Opinii: Dimensiunea umană a apartenenței

România are nevoie de această schimbare de unghi. Nu ca să mimeze un imperiu comercial, ci ca să iasă dintr-o condiție pe care am acceptat-o prea comod: cea de țară harnică, utilă și competitivă la cost, care lasă altora proiectarea, marca, distribuția și partea cea mai profitabilă a afacerii.

Am arătat că știm să muncim. Am arătat că știm să producem. Urmează examenul mai greu: să arătăm că putem conduce.

Hărnicia este o calitate, nu o strategie

Românii au o relație complicată cu propria valoare economică. Ne mândrim, pe bună dreptate, că suntem muncitori, adaptabili și buni la improvizat soluții acolo unde alții ar renunța. Am dovedit-o acasă și am dovedit-o în diaspora, în fabricile din Germania și Italia, în spitalele din Franța, în laboratoarele și companiile de tehnologie din Vest.

După 1989, România a trecut printr-o transformare pe care puține țări au parcurs-o atât de repede. Dintr-o economie planificată, adesea ineficientă, am devenit o platformă industrială integrată în piața europeană, cu industrie auto, electronică, componente și servicii IT exportate în toată lumea. Am atras capital, am învățat standarde, am format generații de ingineri și specialiști.

Prețul acestui succes merită însă privit în față. Soldul investițiilor străine directe în România a depășit 125 de miliarde de euro la finalul lui 2024, în timp ce soldul investițiilor românești în străinătate era de doar 7,8 miliarde de euro. Raportul este de aproximativ 16 la 1. Iar datele BNR și INS arătau că firmele cu capital străin realizau trei sferturi din exporturile de bunuri ale țării. Cu alte cuvinte, exportăm mult, dar exportă, în principal, alții prin noi.

Dacia este cel mai bun exemplu al acestei ambivalențe. Este probabil cea mai cunoscută marcă românească din lume, produsă la Mioveni de muncitori și ingineri români. Dar strategia, deciziile de platformă și o bună parte din valoarea mărcii se gestionează în altă parte. Nu e un reproș, e o constatare. Subcontractarea a fost școala competitivității noastre. Problema apare când școala devine destinație finală.

CITEȘTE ȘI Opinii: Cultura organizațională în care oamenii pot crede

Un muncitor român poate asambla un produs sofisticat, un inginer român îl poate proiecta, un programator român poate scrie software-ul care îl face inteligent. Rămân însă întrebările care decid cine se îmbogățește cu adevărat: cine deține marca, cine fixează prețul, cine are relația cu clientul final, cine încasează veniturile recurente și cine hotărăște unde se va produce următoarea generație de produse.

România nu trebuie să înceteze să fie o țară de producție. Trebuie doar să nu mai creadă că producția pentru alții este plafonul ambiției sale.

Paradoxul românesc: exportăm tehnologie, dar creăm prea puțină

Există un paradox care ar trebui discutat în fiecare universitate, cameră de comerț și consiliu de administrație din țară.

În ediția 2026 a European Innovation Scoreboard, România rămâne pe ultimul loc în UE la inovare, cu o performanță de 41,8% din media europeană, chiar dacă a câștigat 8,2 puncte față de 2019. În același raport, exporturile de produse cu tehnologie medie și înaltă ne plasează pe locul șapte în Uniune, la 87,7% din media UE. Știm, așadar, să producem lucruri sofisticate. Nu știm încă să transformăm propriile idei în afaceri sofisticate.

Cifrele despre cercetare explică de ce. România a cheltuit în 2024 pentru cercetare și dezvoltare 0,46% din PIB, cel mai mic nivel din Uniune, în timp ce media UE a rămas la aproximativ 2,2%. Diferența este de aproape cinci ori. Mai grăitor este ce fac companiile: firmele din UE au investit în medie 597 de euro pe locuitor în cercetare în 2024, iar cele din România 55 de euro, sub o zecime din medie și de circa 25 de ori mai puțin decât în Suedia. Statul nu compensează: alocarea bugetară pentru cercetare a fost de 19,1 euro pe persoană, cea mai mică din UE, față de o medie europeană de 284,7 euro.

Rezultatul se vede în brevete. În 2025, solicitanții din România au depus 41 de cereri de brevet la Oficiul European de Brevete, cu aproape 35% mai puțin decât în anul anterior, adică 2,2 cereri la un milion de locuitori. Finlanda, cu 5,6 milioane de locuitori, a depus 3.457. Iar la nivel global, România are cel mai mic scor din UE în Global Innovation Index 2025, unde ocupă locul 49 din 139 de economii și nu a avut niciun unicorn în 2025.

CITEȘTE ȘI Opinii: Gazul românesc e capital politic. Nefolosit

Acest decalaj nu se recuperează cu discursuri despre creativitatea românească. Se recuperează cu laboratoare care lucrează pentru firme, cu universități care nu se tem de antreprenoriat, cu capital dispus să finanțeze riscul și cu companii românești care își asumă să investească în produse proprii.

Și, poate cel mai important, se recuperează cu o altă definiție a succesului. Un contract mare de subcontractare este o realizare. Un produs românesc vândut în treizeci de țări, o tehnologie brevetată și licențiată sau o companie românească devenită lider regional țin însă de o altă ligă.

Nu toți trebuie să inventăm. Dar mai mulți trebuie să deținem

O economie a inovatorilor nu e una în care fiecare firmă inventează ceva revoluționar. Inovația înseamnă și un proces industrial mai eficient, un model de distribuție mai inteligent, o platformă digitală, un serviciu financiar nou sau capacitatea de a orchestra o rețea internațională de furnizori.

Germania a arătat ce pot face companiile mijlocii hiperspecializate, acei „campioni ascunși” care domină nișe mondiale din orașe de care puțini au auzit. Coreea de Sud a construit grupuri industriale cu mărci și tehnologii proprii, pornind de la o țară mai săracă decât era România în anii '60. Taiwanul a transformat o specializare tehnologică într-un activ geopolitic. Israelul a pus în aceeași cameră cercetarea, capitalul de risc și apărarea.

Modelele diferă, dar au un numitor comun. Toate au trecut de la executarea unor sarcini la controlul unor competențe, tehnologii și relații comerciale greu de înlocuit.

Avem deja și noi o lecție, una amară și utilă în același timp. UiPath s-a născut la București, din talent românesc. A crescut însă cu capital american, s-a mutat la New York și acolo s-a listat. Nu e o vină, e o radiografie: ideea era a noastră, ecosistemul care a făcut-o globală nu era. Bitdefender, în schimb, a arătat că o companie românească poate rămâne românească și poate vinde tehnologie în toată lumea.

Pentru România, saltul are trei forme complementare. Prima este urcarea pe scara industrială: de la componente la sisteme, de la asamblare la proiectare, de la furnizor la partener tehnologic. A doua este construcția de produse, platforme și mărci românești capabile să concureze internațional. A treia, cea mai puțin discutată, este internaționalizarea propriu-zisă a companiilor românești, prin investiții, achiziții, parteneriate și rețele comerciale proprii în afara granițelor.

Nu trebuie să inventezi totul ca să devii campion economic. Trebuie însă să controlezi ceva valoros, distinctiv și greu de înlocuit.

Dincolo de Europa: avem nevoie de navigatori economici

Cea mai mare schimbare de care avem nevoie este una de geografie mentală.

CITEȘTE ȘI Opinii: McLaren, o revenire construită cu bisturiul

Vreme de trei decenii, a te internaționaliza a însemnat, pentru firmele românești, a te integra în Europa Occidentală. Era firesc. Germania, Franța și Italia ne-au adus capital, tehnologie și piețe. Dar harta economică a lumii se redesenează. Fluxurile de capital și tehnologie dintre America de Nord, Asia, America Latină și Europa se reorganizează sub presiunea rivalității strategice dintre marile puteri, a lanțurilor de aprovizionare mutate mai aproape de casă și a revenirii politicii industriale.

Când te uiți unde investesc azi companiile românești, vezi cât de departe suntem de această hartă. Principalele destinații imediate ale investițiilor românești în străinătate au rămas Țările de Jos, Cipru și Republica Moldova. Primele două sunt, în mare parte, adrese de structurare fiscală, nu piețe cucerite. A treia este o vecinătate naturală, importantă politic, dar mică.

De ce nu am avea mai multe companii românești cu filiale în India sau Vietnam? De ce nu am construi parteneriate industriale cu Japonia și Coreea, rețele comerciale în Brazilia și Mexic, alianțe tehnologice cu firme americane? De ce să nu folosim apartenența la UE și NATO, poziția la Marea Neagră, vecinătatea cu Ucraina și Moldova și afinitățile latine ca pe o platformă de expansiune, nu doar ca pe argumente într-o broșură pentru investitori străini?

Reconstrucția Ucrainei va fi una dintre cele mai mari operațiuni economice ale deceniului. Coridorul Constanța–Galați–Odesa poate deveni o arteră a acestei reconstrucții sau o oportunitate pe care o vor fructifica alții, din Varșovia, Istanbul sau Viena, cu forță de muncă și furnizori din România.

O țară ambițioasă nu stă să fie descoperită de investitori. Își trimite propriile companii să descopere lumea.

Avem nevoie de o generație de navigatori economici: antreprenori care cunosc piețele de dincolo de Europa, manageri care pot conduce echipe multiculturale, bănci care finanțează achiziții externe, nu doar credite de consum, și instituții care tratează diplomația economică drept prioritate permanentă. Ambasadele noastre au oameni competenți. Ce le lipsește adesea este un mandat politic clar, resurse și o comandă coerentă de la București. Nu vom deveni o putere comercială multiplicând misiunile economice. Vom progresa când fiecare misiune va fi măsurată în contracte semnate, investiții realizate și prezență românească durabilă.

De la cultura muncii la cultura ambiției

Transformarea are și o dimensiune profund culturală. Generații întregi de români au crescut cu sfatul de a învăța bine, a munci mult și a-și găsi un loc sigur într-o companie solidă. E o filozofie respectabilă, care a modernizat țara. Trebuie însă completată cu o altă întrebare: de ce să nu construim noi compania solidă? De ce să nu cumpărăm noi o firmă în Polonia, Spania sau Brazilia, în loc să ne resemnăm cu ideea că firmele românești sunt doar cumpărate?

Avem nevoie să celebrăm nu doar românul care reușește într-o multinațională, ci și antreprenorul care construiește o multinațională pornind din Cluj, Iași sau Timișoara.

Asta nu înseamnă naționalism economic și nici neîncredere față de capitalul străin. Investitorii străini au modernizat România și vor rămâne esențiali. O economie matură joacă însă în ambele sensuri: atrage capital și exportă capital, primește tehnologie și creează tehnologie, găzduiește companii internaționale și își construiește propriile companii internaționale.

Aici intervine diferența pe care o tot repet între statecraft și businesscraft. Statul poate fi facilitator, nu dirijor universal. Poate conecta universitățile cu industria, poate finanța cercetarea aplicată, poate crea instrumente pentru internaționalizare prin EximBank și Banca de Dezvoltare și își poate mobiliza ambasadele pentru deschiderea piețelor. Dar businesscraft-ul, arta de a construi, a negocia, a cumpăra și a crește peste granițe, nu se decretează. Este treaba sectorului privat, iar fără ambiția lui toate programele rămân exerciții administrative.

CITEȘTE ȘI Opinii: Fereastra Overton și business-ul românesc: atenție la populism

Marile familii de business românești au aici o fereastră istorică. Multe dintre ele au trecut deja prin prima generație de acumulare și se apropie de momentul succesiunii. Pot alege să consolideze patrimoniul construit în ultimii treizeci de ani. Sau pot alege să-l transforme în grupuri cu prezență internațională și orizont de investiții pe mai multe generații, așa cum au făcut familiile Wallenberg în Suedia sau conglomeratele coreene în a doua jumătate a secolului trecut.

România 2047: de la țară de execuție la țară de inițiativă

Nu cred că România trebuie să aleagă între a fi o țară de manufacturieri și una de inovatori. Economiile performante au nevoie de amândouă. Alegerea reală e alta: rămânem un executant competent al strategiilor concepute în alte capitale sau ne construim propriile strategii, produse și rețele globale?

Îmi propun un orizont simbolic: 2047. Se vor împlini atunci o sută de ani de la momentul în care România a fost scoasă cu forța din economia de piață și din Occident, prin abdicarea impusă a Regelui și naționalizările care au urmat. Ar fi cel mai bun răspuns la acel secol pierdut să ajungem acolo nu doar cu PIB pe locuitor, salarii și kilometri de autostradă comparabile cu ale Europei, ci cu o economie care își controlează propriile lanțuri valorice.

O astfel de ambiție trebuie să fie măsurabilă, altfel rămâne retorică. Aș propune patru repere. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare să depășească 1,5% din PIB, cu cel puțin jumătate din bani veniți din sectorul privat. Stocul investițiilor românești în străinătate să ajungă la cel puțin o cincime din stocul investițiilor străine în România, față de mai puțin de o șaisprezecime azi. România să depună anual peste o mie de cereri de brevet europene. Și cel puțin cincizeci de companii cu capital românesc să realizeze peste jumătate din cifra de afaceri în afara țării. Toate sunt greu de atins. Niciunul nu e imposibil pentru o țară care a recuperat, în treizeci de ani, mai mult decât oricine credea în 1990.

Poate că formula despre „națiunea de negustori” ascunde o lecție mai adâncă decât pare. Istoria economică nu o scriu doar cei care au cele mai multe resurse, ci cei care știu să le organizeze, să le valorifice și să lege piețele între ele.

România are deja reputația unei țări de oameni muncitori. E o fundație bună. Nu e suficientă.

Următorul pas înseamnă trecerea de la hărnicie la productivitate, de la productivitate la inovație și de la inovație la expansiune internațională. Am fost o țară care a învățat să muncească pentru economia mondială. Putem deveni o țară care creează pentru ea.

Întrebarea decisivă nu mai e dacă românii sunt suficient de muncitori. La asta am răspuns de mult. Întrebarea este dacă suntem suficient de ambițioși.

Pentru că în economia secolului XXI nu ajunge să ai un loc în lanțul valoric al altora. Trebuie să ai curajul să-l construiești pe al tău. Iar acesta ar fi adevăratul nostru pas înainte: de la o națiune de oameni muncitori la o națiune de creatori, negustori și navigatori ai economiei mondiale.