Să explic, nu vă enervați, că nu dau cu parul.
Datoria publică brută a SUA este cam 39 de trilioane de dolari în martie-aprilie 2026. Cea publică brută a UE depășește 15,37 trilioane de euro la finalul lui 2025. În același timp, suma deținută de oamenii cu peste 10 milioane de dolari a fost cam 55–65 de trilioane USD la nivel mondial. Oamenii cu peste 10 milioane de dolari reprezintă cam 0,03% din populația totală a globului (adică aproximativ 1 din 3.500 de persoane).
Dacă reducem și mai mult suma la „foarte bogați reali” (peste 100 milioane sau 1 miliard), acest procent devine de ordinul 0,001–0,0001% din populația mondială și care deține datoriile Americii și ale Europei.
Să nu credeți că discut ca un comunist de la începutul secolului XX, cu secera sau ciocanul ridicate amenințător deasupra capului, îndemnând la lichidarea năpârcii capitaliste. Departe de mine acest gând. Eu cred că sunt oameni care vor și pot să câștige cât vor. Și mai cred că e normal să trăiești mai bine, să îți permiți mai multe, să nu chițăi la sfârșitul lunii. Însă asta nu e posibil, obiectiv vorbind, pentru toți locuitorii planetei. Însă nu cred că bogăția în orice condiții e bine / morală / acceptabilă.
Din ce citesc pe diverse canale, viața, nivelul de trai al americanului de rând, ca și a corespondentului său universal de pe mapamond, adică acea clasă mijlocie despre care învățasem la școală, este în scădere accelerată. În prezent, are loc o polarizare a societății, cum nu s-a mai întâmplat de la începuturile capitalismului sălbatic. Civilizația modernă a acordat (e drept, după lupte grele) tot mai multe drepturi și avantaje unei zone tot mai largi a populației.
Ceva plutește în aer, și anume că vremea prosperității va trece repede. Poate e adevărat, poate nu. Oricum, de vreme ce masa monetară nu poate crește decât controlat, devine limpede că acumularea banilor fizic în anumite conturi golește de conținut resursele financiare ale celorlalți. Nu există jocuri piramidale valabile, iar banii nu cresc în copac. Mai cresc, pe ici, pe colo, de exemplu în Statele Unite, dar procesul se apropie de un colaps care va rămâne în istoria omenirii.
Dar nici acesta nu e subiectul articolului de azi. Nu cred că mă pricep la taxe și impozite, sunt un zero în lumea financiară, banii virtuali îmi dau dureri de cap, poate mai mult decât datoriile pe care le-am făcut de-a lungul timpului și care mi-au dat alte migrene. Ci despre posesie, despre avere, despre caracterul, consistența și scopul final al acumulării de capital.
Cât îi trebuie unui om să trăiască foarte bine? Un milion? Zece milioane? Care este limita de sus a nevoilor financiare, astfel încât cineva să nu mai ducă grija zilei de mâine, să nu mai simtă nicio presiune, iar viața să-i fie o încântare, o delectare? Păi, eu cred că depinde de clasa și statutul social, de educație, de civilizația în care trăiește, de anturaj și de ideologie. Dorința omului de „mai bine” nu poate fi înfrânată. Însă acest mai bine poate să însemne un cotlet și o bere, o vacanță la mare, o mașină bengoasă, o prostituată de lux, un conac într-o zonă luxoasă, o partidă de poker pe viață și pe moarte etc.
Dar toate aceste dorințe felurite au o finalitate perceptibilă. Adică reprezintă lucruri concrete, care au un preț și o finalitate. În cazul averilor care depășesc miliardul, nimic nu mai pare a fi concret și doar nemărginit. Cel mai bogat om din India, Mukesh Ambani (miliardarul Reliance Industries), a cheltuit în jurul a 132–156 de milioane de dolari (aproximativ 11–13 miliarde de rupii) pentru nunta fiicei sale, Anant Ambani, cu Radhika Merchant. A fost una dintre cele mai scumpe nunți private din istorie.
Sunt convins că, de-ar fi costat dublu sau triplu, nu ar fi fost vreo problemă. Singura problemă la care mă gândesc e câtă marfă și câți oaspeți au putut încăpea în locul acela ca să nu rămână gol vreun centimetru. Dar oaspeții! Surorile Kardashian), Tony Blair și Boris Johnson, Bill Gates și Mark Zuckerberg (la petrecerile pre‑nuptiale din Jamnagar), David Beckham, Adele, Drake, Lana Del Rey, Rihanna Justin Bieber (cu fee de circa 7–10 milioane dolari), Backstreet Boys, Katy Perry, Pitbull și Andrea Bocelli și mulți alții. Nu degeaba e renumită India pentru caste.
Mi-e clar, după acest exemplu mărunt, că, pentru oamenii de acest tip, lucrurile stau cu totul altfel decât pentru noi, cetățenii de rând. Dar nu faptul că se aruncă cu banii în dreapta și-n stânga, ca în basmele din 1001 de nopți, mă interesează, ci psihologia celui care, de fapt, nu are niciodată o nevoie reală de toți banii pe care îi posedă.
Probabil avem de a face cu o modificare fundamentală a psihologiei individului. Cunosc îndeaproape cazul unui miliardar român care avusese, mai demult, un imens noroc în afaceri. Averea lui a sărit peste noapte de două miliarde. Or, dacă își însutise fondurile în câteva zile, era clar că în câțiva ani avea să înzecească și miliardele. Brusc, a devenit expert în jurnalism, artă, civilizație, știință, politică și psihologie. Cerul era limita.
Psihologia acestui om inteligent, cu inițiativă și curaj se modificase dramatic. De asemenea se modificase și percepția celor din jur. Era privit ca un guru atoateștiutor. Brusc, nu mai era „uman”, ci un zeu pogorât din Olimp. Așa că, dacă ne uităm la toți cei despre care am vorbit mai sus, putem trage o concluzie generală. Când acumularea de capital devine un scop în sine, banul nu mai e ceva folositor, ci esența definitorie a persoanei.
Inutil să spun că averea lui s-a risipit în cele patru vânturi.
De curând am citit un articol în care jurnalistul Noah Hawley, de la Atlantic, și care a fost invitatul lui Jeff Bezos, unde se reuniseră vreo câteva zeci de persoane cu averi mai mari decât bugetul unui oraș, în care descrie senzația fizică a unei noi specii: «Cu cât mă apropii mai mult de lumea bogăției, cu atât înțeleg mai mult că a fi cu adevărat bogat nu înseamnă să strângi suficienți bani pentru a-ți permite super-iahturi, avioane private sau un milion de acri de teren. Înseamnă că totul devine practic gratuit.
Orice bun poate fi dobândit, dar nimic nu poate fi pierdut vreodată, deoarece pentru viitorii trilionari, nicio pierdere, indiferent de nivelul ei, nu le-ar putea schimba semnificativ statutul global sau puterea personală. Pentru ei, cuvântul „eșec” a încetat să mai însemne ceva.»
Mă tem, că acești răsfățați ai sorții nu vor avea niciodată vreo implicare în bunul mers al lumii. Pentru că o societate funcțională înseamnă civilizația în integralitatea ei, colectivitatea cu bune și cu rele.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
