La cum „știe” să-și administreze propriul buget - plin de găuri, sifonări, nerealizări și exagerări -, dar și la modul în care își conservă pseudo-administratorii incompetenți și cumătriile politice, răspunsul corect este cel din urmă.
În peisajul economic românesc, puține subiecte stârnesc patimi mai aprinse decât soarta companiilor de stat. Oscilăm, cu o pendulare aproape ritualică, între două extreme: pe de o parte, mândria națională legată de „bijuteriile coroanei” din sectorul energetic, care susțin din propriile performanțe bugetul țării; pe de altă parte, frustrarea profundă față de coloșii industriali încremeniți în pierderi cronice, folosiți adesea drept simple oficii de plasare a clientelei politice. Această dualitate nu este doar o problemă contabilă, ci o dilemă de viziune statală.
Dar nu putem privi sectorul public ca pe un bloc monolitic. România deține companii care, prin natura lor, constituie coloana vertebrală a securității naționale. Transgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica sau Romgaz nu sunt doar entități comerciale; ele sunt piloni de stabilitate într-un context geopolitic volatil. Performanța lor financiară, adesea spectaculoasă, alimentează direct investițiile publice prin dividende masive. Aici, succesul este rezultatul unei convergențe fericite între resurse naturale privilegiate și, în ultimii ani, o deschidere către standardele de guvernanță corporativă și existența unui management profesionist orientat către stabilitate economică și performanțe reale financiare. Aceste unități demonstrează că statul poate fi un acționar de succes atunci când limitează ingerința politicului și permite managementului profesionist să urmeze logica pieței. Totuși, chiar și în aceste „oaze” de profitabilitate, riscul persistă: tentația guvernelor de a decapitaliza aceste companii pentru a cârpi găurile bugetare curente, în detrimentul investițiilor în tehnologizare pe termen lung.
La polul opus se află zona gri a economiei de stat, „găurile negre” și captivitatea politică – întreprinderi care par să funcționeze într-un univers paralel cu cel al legilor economice. De la transportul feroviar la industria minieră sau companii municipale de termoficare, este lungă și costisitoare lista entităților care supraviețuiesc doar prin infuzii constante de la buget. Problema acestor companii nu este doar lipsa de profit, ci modul în care subvenționarea lor maschează o ineficiență structurală. Cel mai adesea, aceste structuri devin adevărate „feude” politice. Angajările pe criterii arbitrare, umflarea schemelor de personal cu personal necalificat, dar loial politic, și contractele de achiziții direcționate către firme de camarilă politică transformă interesul public într-un vehicul de îmbogățire privată.
În acest context, pierderea financiară este dublată de o pierdere de oportunitate. Miliardele de euro direcționate spre acoperirea datoriilor istorice ale unor companii neperformante sunt miliarde care nu ajung în autostrăzi, spitale sau în modernizarea educației. Este un transfer de bogăție dinspre contribuabilul productiv către o birocrație ineficientă și clientelară.
Reformarea acestui sector a fost prezentă în mai toate promisiunile electorale. Dar o reformă autentică presupune, în primul rând, o distincție clară între serviciul public și interesul comercial. Dacă o companie de stat are un rol social (cum ar fi transportul călătorilor în zone defavorizate), subvenția trebuie să fie transparentă, limitată și legată strict de indicatori de performanță. Dacă, însă, activitatea este pur comercială, statul trebuie să decidă: fie se comportă ca un investitor privat exigent, fie se retrage prin privatizare sau listare la bursă.
Listarea pe piața de capital s-a dovedit a fi cel mai eficient „dezinfectant” împotriva corupției și incompetenței. Transparența impusă de bursă, auditurile riguroase și presiunea acționarilor minoritari forțează managementul să renunțe la practicile oculte.
Modelul actual, în care profiturile sunt uneori „topite” pentru a susține ineficiența, este nesustenabil. Pentru a deveni o economie cu adevărat competitivă, statul român trebuie să aibă curajul de a depolitiza consiliile de administrație și de a închide robinetul banilor publici pentru entitățile care refuză restructurarea. Nu este vorba despre o „vânzare a țării”, așa cum pretinde retorica populistă, ci despre o salvare a resurselor naționale. O companie de stat profitabilă este o victorie pentru cetățean; o companie de stat eșuată, menținută artificial la „aparatul” bugetar, este o frână pusă dezvoltării întregii societăți.
Într-o democrație matură, patriotismul economic nu se măsoară în numărul de angajați la stat, ci în eficiența cu care capitalul public generează valoare pentru generațiile viitoare.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator România Durabilă.
