Există un moment, în orice ciclu tehnologic, în care conversația își schimbă subiectul. În 2023 vorbeam despre modele. În 2024, despre cipuri. În 2026 vorbim despre stații de transformare. Cele patru mari platforme americane de cloud, Microsoft, Alphabet, Amazon și Meta, au anunțat pentru anul acesta investiții combinate de aproximativ 725 de miliarde de dolari în infrastructură, cu 77% peste recordul de anul trecut, potrivit calculelor Financial Times. McKinsey estimează că, până în 2030, lumea va cheltui aproape 7.000 de miliarde de dolari pe centre de date. Pe lângă asemenea sume, orice program național de investiții arată ca o eroare de rotunjire.
Banii, însă, nu mai sunt problema. Agenția Internațională pentru Energie estimează că apetitul electric al centrelor de date se va dubla până în 2030, către 945 TWh pe an, adică peste consumul actual al Japoniei. În Irlanda, centrele de date absorb deja 22% din electricitatea măsurată a țării. Iar în piețele consacrate ale Europei, Frankfurt, Londra, Amsterdam, Dublin, racordarea unui proiect nou la rețea durează cinci până la șapte ani. Pentru prima dată în istoria industriei digitale, resursa rară nu mai este capitalul și nu mai sunt semiconductorii. Ci curentul care ajunge la timp. Este electronul livrat la timp. Cine înțelege această mutație înțelege și de ce harta investițiilor se redesenează sub ochii noștri, dinspre centrele saturate către piețele care pot oferi putere repede.
Balonul care lasă ceva în urmă
Se cuvine spus deschis: scepticismul față de acest boom nu este marginal. Michael Burry, investitorul din „The Big Short", a dezvăluit la finalul lui 2025 opțiuni de vânzare cu o valoare de 187 de milioane de dolari împotriva NVIDIA și 912 milioane împotriva Palantir. Teza lui merită luată în serios, pentru că este pragmatică, nu emoțională: giganții amortizează acceleratoarele pe patru-șase ani, în timp ce ritmul anual al generațiilor de cipuri le scurtează viața economică spre doi ani și jumătate, trei. Diferența umflă profiturile de azi și pregătește deprecieri dureroase pentru 2027-2028. La care se adaugă circularitatea finanțărilor: NVIDIA investește în OpenAI, care cumpără cipuri NVIDIA prin centre construite de companii în care NVIDIA deține participații. Burry însuși a formulat-o memorabil: nu susține că NVIDIA ar fi Enron, susține că este Cisco.
Partea cealaltă a mesei răspunde cu cifre reale: divizia de centre de date a NVIDIA a crescut cu 75% într-un an, la 62 de miliarde de dolari pe trimestru, iar capacitatea de calcul disponibilă până în toamnă este deja rezervată integral. Adevărul este că, pentru un decident din economia reală, disputa contează mai puțin decât pare. Din bula dot-com am învățat o lecție pe care piețele o uită periodic: bulele tehnologice se sparg, dar infrastructura finanțată de ele rămâne. Dark fiber, fibra optică nefolosită instalată în frenezia anilor 2000 a devenit, un deceniu mai târziu, fundația pe care au crescut YouTube și cloud-ul. Chiar dacă evaluările se vor corecta, halele, stațiile electrice și rețelele construite acum vor rămâne și se vor umple. Tocmai de aceea deciziile de amplasare din 2026-2028 vor desena geografia calculului pe decenii.
Ce se vede de pe orbită
În acest peisaj deja supraîncălzit a apărut o promisiune nouă: mutarea centrelor de date în spațiu. Informațiile sunt reale și demne de respect. Startup-ul Starcloud a plasat în noiembrie 2025 primul GPU NVIDIA H100 pe orbită și a antrenat acolo, demonstrativ, un mic model de limbaj, compania atingând o evaluare de peste un miliard de dolari în doar 17 luni. Google a anunțat proiectul Suncatcher, constelații de sateliți cu procesoare TPU alimentate solar, cu prototipuri programate pentru 2027. Iar SpaceX a depus la autoritatea americană de comunicații o cerere pentru până la un milion de sateliți-centru-de-date, în timp ce Elon Musk vorbește despre gigawați orbitali obținuți prin simpla scalare a platformei Starlink.
Fizica, în schimb, nu semnează comunicate de presă. În vid, căldura nu are decât o singură cale de evacuare, radiația, iar vidul rămâne cel mai bun izolator termic pe care îl cunoaștem. Aici stă frumusețea ideii: cea mai grea problemă terestră a centrelor de date, căldura, devine în spațiu problema definitorie. Sistemul de răcire al Stației Spațiale Internaționale disipă 70 de kilowați cu radiatoare de circa șapte tone; extrapolat, un centru de date orbital de un megawatt ar căra aproximativ o sută de tone de radiatoare pentru vreo zece tone de calcul util. Analizele publicate în jurul proiectului Google converg spre aceeași concluzie: ecuația economică se închide doar dacă costul lansării scade sub circa 200 de dolari pe kilogram, de câteva ori sub nivelul actual, undeva pe la mijlocul anilor 2030. Sam Altman, greu de bănuit că ar avea ceva împotriva ambițiilor mari, a numit ideea de-a dreptul ridicolă.
Când o industrie începe să-ți vândă cerul, e sănătos să te uiți la ce se întâmplă cu marjele ei pe pământ.
Nu este întâmplător că promisiunile grandioase înfloresc exact în lunile în care discursul despre bulă se întețește și SpaceX s-a listat la o evaluare-record. Procesarea pe orbită va exista, probabil, doar în nișe: inferență lângă sateliții de observație, sarcini indiferente la latență. Dar ca răspuns la criza de energie a AI, el este o întrebare pentru anii 2030. Fereastra care contează pentru noi se închide mult mai devreme.
Fereastra României
România a intrat în această cursă cu un atu pe care puțini îl anticipau: viteza de acces la putere. Acolo unde piețele vestice măsoară racordarea în cincinale, la noi un proiect poate fi funcțional în 18-20 de luni, pe zone de rețea necongestionate; potrivit industriei, centrele de date consumă astăzi în jur de 0,2% din electricitatea națională, față de 22% în Irlanda. Piața a început să reacționeze, deocamdată mai mult în comunicate decât în megawați. ClusterPower, operatorul primului centru certificat Tier III din țară, lângă Craiova, a anunțat în decembrie, împreună cu fondul AIC, o regiune de 800 de megawați în sud-vestul României; capacitatea pe care campusul o poate găzdui astăzi este de circa 10 megawați, iar prima tranșă de 70 este promisă pentru finalul acestui an. Distanța dintre cele două cifre nu discreditează proiectul, dar spune ceva esențial despre stadiul pieței noastre: fereastra există, însă deocamdată pe hârtie.
Mai departe, România a fost selectată în octombrie 2025 să găzduiască una dintre fabricile europene de AI, un proiect de circa 50 de milioane de euro coordonat de ICI București și Politehnica. Iar candidatura pentru gigafabrica AI de la Marea Neagră, patru-cinci miliarde de euro și 1.500 de megawați ancorați în nuclearul de la Cernavodă și Doicești, a trecut de stadiul scrisorii de intenție la preselecția liderului de consorțiu. La forumul industriei din mai, la București, fereastra strategică a fost estimată fără menajamente: douăsprezece luni.
Adevărul incomod vine de la Eurostat. În a doua jumătate a lui 2025, România a înregistrat cea mai mare creștere a prețului energiei electrice din Uniune, 58,6% într-un an, iar Bucureștiul are cel mai scump curent din Europa raportat la puterea de cumpărare. Prețul en-gros ne-a plasat în topul continental și în primul trimestru al anului trecut. Cu alte cuvinte, avantajul nostru este viteza, nu prețul, și nici fiabilitatea: întreruperile anuale medii de rețea sunt de câteva ori peste standardul german. Un hyperscaler iartă multe. Nu iartă imprevizibilitatea.
Douăsprezece luni și o provocare
Pentru guvern, agenda este mai puțin spectaculoasă decât o gigafabrică și mai importantă decât ea. Racordarea și autorizarea trebuie tratate ca politică industrială, cu termene garantate și răspundere pentru depășirea lor. Investițiile Transelectrica și cele 4 gigawați de stocare de care piața estimează că avem nevoie până în 2030 trebuie accelerate, pentru că ele transformă un portofoliu de regenerabile aprobate de peste 60 de gigawați în energie contractabilă. Co-finanțarea europeană de 17% din programul InvestAI și schema de ajutor de stat existentă trebuie folosite ofensiv, iar universitățile au nevoie de programe dedicate operării acestor facilități, acolo unde industria europeană reclamă cel mai acut deficit de oameni. Și, mai presus de toate, predictibilitate fiscală și energetică: niciun contract pe cincisprezece ani nu se semnează într-o țară care își schimbă regulile anual.
Pentru companiile românești, oportunitatea imediată nu este să concureze cu OpenAI, ci să vândă cazmale în goana după aur: construcții, inginerie electrică și termică, servicii energetice, contracte de furnizare pe termen lung, operare și mentenanță. Iar strategic, poziționarea corectă este pe inferență și colocare, nu pe antrenarea modelelor de frontieră, care va rămâne în Texas și Virginia. Inferența, adică rularea de zi cu zi a agenților AI pentru clienți europeni, se distribuie geografic, cere latență mică față de utilizator și suveranitate a datelor. Este exact serviciul pe care o țară membră UE, cu ingineri buni și energie disponibilă rapid, îl poate exporta.
Criteriile de verificare sunt simple și ușor de falsificat. Dacă până la finalul lui 2026 nu vedem cei 70 de megawați de la Mischii energizați efectiv, măcar un contract hyperscale semnat pe teritoriul României sau un consorțiu închis pentru gigafabrica de la Marea Neagră, fereastra s-a închis. Dacă prețul en-gros al energiei rămâne durabil peste media europeană până în 2027, teza vitezei de acces la putere moare, iar România redevine o piață de nișă. Peste un an vom ști dacă am fost pe hartă sau doar pe lista de așteptare.
În momentul în care primul server va rula stabil pe orbită, geografia terestră a inteligenței artificiale va fi fost deja desenată. Se desenează acum, în stații de transformare, în avize de racordare și în ghișee de autorizare. Cipurile se cumpără; megawații livrați la timp se construiesc, cu ani înainte. Aceasta este cursa în care România are, pentru scurt timp, un avans real. Ar fi o ironie amară să-l pierdem privind la cer.
Dan Mihai Toader este CEO al Aeolus Business Consulting, firmă românească de consultanță în inteligență artificială.
