Sectorul bancar, o industrie încremenită în timp

scris 7 sep 2015

În urmă cu 15 ani, o companie de telefonie mobilă oferea clienților săi, pentru un abonament de 20 euro, 50 minute naționale. Aceeași companie oferă astăzi, pentru jumătate din sumă, mii de minute naționale. Mai mult, oferta cuprinde sms-uri naționale nelimitate (de la un tarif de 5 cenți/sms), 1-2 Gb trafic de date, precum și alte beneficii. Pe scurt, o multiplicare a serviciilor oferite pentru o sumă mult mai mică.

Acum 15 ani, băncile ofereau IMM-urilor plăți valutare la un preț de 25-45 euro/plată (în funcție de valoarea sumei). Aceeași bancă oferă astăzi, în condițiile în care România face parte din Uniunea Europeană și din Sistemul European de Plăți, un preț de … 25-45 euro/plată, în condițiile în care plata se efectuează online, de către client.

Și într-un caz și în celălalt avem de-a face cu o piață de tip oligopol, cu un număr limitat de jucători, puternici din punct de vedere financiar, cu un plus de flexibilitate din partea sistemului bancar: se poate înființa o bancă relativ mai ușor decât o nouă companie de telefonie mobilă.

România a avut permanent, în ultimii 25 de ani, provocarea moștenirilor grele, ale lucrurilor prost croite, ale unor industrii dezvoltate intensiv și extensiv, dar încremenite de multe ori în punctul zero. Dar nimeni nu se aștepta ca o astfel de situație să se regăsească și în sectorul financiar, mai ales cel bancar, unde percepția publică lega aceste industrii de dezvoltare, inovare și mai ales încredere.

Cum putem descifra această realitate? Sunt mai multe întrebări la care e nevoie să răspundem înainte de a încerca să înțelegem faptele descrise mai sus:

- Există un cost minim pe care băncile trebuie să-l acopere?
În afară propriilor costuri (sedii impozante, salarii, sisteme informatice etc) nimic nu obligă băncile să aibă un preț minim pe aceste operațiuni. Practic, o plată intracomunitară poate costa în acest moment doar câțiva euro, nu câteva zeci, dovadă stând în acest sens reducerile enorme, de până la 80%, pe care băncile le acordă clienților atunci când aceștia au, prin volumul de business generat și prin cunoștințele în domeniu, o forță de negociere crescută.

- Cum consideră clienții acest nivel al prețurilor? Sunt acceptate cu lejeritate?
Imaginea de care se bucură băncile în acest moment se constituie într-un răspuns elocvent la această întrebare. Foarte mulți dintre clienții IMM pe care i-am însoțit în procesul de negociere cu banca s-au declarat fericiți nu numai de dimensiunea reducerilor și a condițiilor obținute, cât mai ales de sentimentul de a fi protejați. Așadar, la nivelul clienților există un sentiment de insecuritate în ceea ce privește relația cu băncile.

- Există o înțelegere la nivelul băncilor de a menține acest nivel ridicat al prețurilor?
În comparație cu piață telecomunicațiilor, unde au existat suspiciuni ale unei astfel de înțelegeri și unde anchetele arbitrului (ANCOM) au descurajat astfel de inițiative, în piață bancară există o liniște deplină: nu am cunoștință despre vreo investigație exhaustivă a “arbitrilor” acestei piețe (BNR sau Consiliul Concurenței pentru persoane juridice) menite să cerceteze astfel de suspiciuni.

În ciuda realităților descrise mai sus, enigma unui astfel de comportament aberant nu se află în vreun complot/înțelegere la nivelul actorilor bancari, ci face parte, mai degrabă, dintr-un comportament general pe care băncile îl au față de clienți, prin care demonstrează lipsa de înțelegere a mecanismelor economiei de piață, la adăpostul unor poziții de forță.

Așa cum primii mari capitaliști români, plecați la drum cu avantajul unor privatizări contestabile, nu s-au putut adapta schimbărilor prin care a trecut și trece România, fiind rând pe rând eliminați, tot la fel băncile sunt practic încremenite în modelul profitului provenit din plasamente pe piață interbancară, taxe și comisioane nefiresc de mari și pentru operațiuni extreme de simple și necostisitoare (până și primirea banilor în conturi este comisionată mai nou de cvasitotalitatea băncilor, neexistând o explicație economică pentru acest lucru) sau vestitele clauze abuzive, subiecte ale unor procese care se apropie de final.

Îngrădind după 2009 accesul la finanțare pentru IMM-uri, pentru că la ora actuală există un decalaj evident între nevoile de finanțare ale IMM-urilor și politicile de risc ale băncilor (despre asta vom vorbi într-un alt articol), băncile nu numai că refuză să-și îndeplinească rolul social pentru care au fost create, dar se lipsesc de una din principalele surse de venit, fiind “obligate” să își completeze resursele prin soluții al căror preț îl vor suportă mai târziu.

Dacă la această realitate mai adaugăm și nivelul redus al inovației existent la nivelul industriei bancare, în contrast evident cu ceea ce se întâmplă în celelalte industrii, forțate să își dezvolte permanent gama de servicii (menținându-ne în exemplul de la începutul articolului, companiile de telefonie mobile și-au dezvoltat în această perioadă servicii de transfer de bani, servicii de transmitere a canalelor de televiziune etc.), se conturează imaginea unei industrii care vâslește puternic contra curentului.

Gabriel Crețu este managing partner al companiei de consultanță financiară Adwisers și profesor asociat la ASE București.

viewscnt
Afla mai multe despre
opinie gabriel cretu