Instanțele naționale pot aplica directiva clauzelor abuzive și în cazul creditelor care conțin trimiteri la nominalismul monetar, băncile trebuie să fi informat exhaustiv clienții cu privire la riscul valutar și judecătorii pot interveni în contracte să stabilească un echilibru, arată avocatul general Juliane Kokott într-o cauză trimisă Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Cluj, pe o speță în care doi clienți se judecă cu Banca Transilvania pentru un credit în franci elvețieni.
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
23 mai - Maratonul Fondurilor Europene
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Instanțele din România ar putea trece peste principiile nominalismului monetar în procesele privind creditele în franci elvețieni, principalul motiv pentru care dosarele clienților cu împrumuturi în moneda elvețiană au fost respinse de judecători.
Avocatul general al CJUE s-a pronunțat în cauza C-81/19, trimisă la Curtea de Justiție a UE de către Curtea de Apel Cluj. În dosarul de trimitere, doi clienți cer înghețarea ratelor la cursul de la data contractării creditului în octombrie 2008, când au împrumutat 65.000 de franci elvețieni de la Volksbank. Între timp, cursul s-a dublat și datoria exprimată în lei a debitorilor a crescut în consecință.
Clienții consideră că banca nu și‑a îndeplinit în mod suficient obligația de informare cu privire la riscul valutar și că ar fi fost dezavantajați în mod nerezonabil ca urmare a preluării acestui risc. În consecință, solicită în esență ca cursul de schimb să fie înghețat la data încheierii contractului.
Banca Transilvania, care între timp a preluat Volksbank, arată că clauza în litigiu se întemeiază pe principiul nominalismului consacrat la articolul 1578 din Codul civil – care spune că obligația de plată este la suma în valută arătată în contract – și că astfel nu ar putea fi apreciat caracterul abuziv al clauzei – art 1 alin 2 din Directiva 93/13 spune că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
Curtea de Apel a întrebat dacă poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, ce se întâmplă în cazul în care clientul nu a fost informat cu privire la efectele riscului valutar și dacă instanța poate modifica contractul în cazul în care constată că există o clauză abuzivă.
Curtea arată că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, prin articolul 1578 din Codul civil, legiuitorul a intenționat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniștilor și ale consumatorilor. Guvernul român a arătat în ședință că dispoziția nu este adaptată în mod specific contractelor de credit încheiate cu consumatorii și că viziunea pe care se întemeiază regimul prevăzut la articolul 1578 din Codul civil ar fi cea a unor parteneri contractuali cu drepturi egale.
“În ipoteza în care, din această perspectivă, instanța de trimitere ar ajunge, în analiza sa, la concluzia că această dispoziție nu urmărește să instituie un echilibru între interesele consumatorilor și cele ale profesioniștilor, prezumția ar trebui considerată înlăturată. În acest caz, renunțarea la efectuarea controlului pe fond nu ar fi justificată”, arată Curtea.
Cu alte cuvine, instanța națională ar putea trece de principiul nominalismului și să verifice dacă o clauză de risc valutar e abuzivă.
Unul dintre caracteristicile unei clauze abuzive este să nu fi fost redactată într-un mod clar și inteligibil și astfel consumatorul să nu fi fost informat cu privire la riscuri.
Avocatul general apreciază că instanța de trimitere trebuie să verifice în special dacă informațiile transmise de profesionist permit consumatorului să evalueze consecințele pe care le poate avea o depreciere gravă a monedei în care își încasează veniturile și o majorare a ratei dobânzii la împrumutul în monedă străină asupra ratelor plătite. Acest lucru nu înseamnă că banca trebuia să prevadă deprecierea concretă a monedei, ci că trebuia să informeze “exhaustiv” cu privire la efectele potențiale economice ale unei clauze precum cea privind riscul valutar.
E greu pentru bănci să dovedească faptul că au informat în vreun fel cu privire la riscurile valutare. Creditele în franci au fost prezentate mai degrabă ca o alternativă mai ieftină și sigură la împrumuturile în euro și lei. În unele cazuri băncile au prezentat grafice trunchiate în care arătau stabilitatea francului pe termen mediu în anii din urmă.
CJUE s-a opus, de-a lungul timpului, ca instanțele să completeze contractele cu clauze abuzive, după principiul că acestea trebuie eliminate pentru a determina comercianții să nu folosească astfel de prevederi pe viitor.
Totuși, în unele situații precum credite, eliminarea unei clauze precum cea de risc valutar fără completarea cu o altă dispoziție ar însemna că nu mai poate continua contractul, astfel că părțile ar trebui repuse în situația anterioară, ceea ce înseamnă că debitorul trebuie să plătească toată suma deodată – lucru imposibil pentru majoritatea consumatorilor.
Avocatul general arată că, într-o situație precum cea de față, contractul nici nu poate fi completat cu o normă din drept, fie pentru că nu există una, fie pentru că apelarea la articolul 1578 din Codul civil, pe care instanța de trimitere îl consideră singura dispoziție relevantă în această privință, nu ar fi de natură să permită înlocuirea clauzei în litigiu.
Astfel, într-o asemenea situație, Avocatul apreciază că Directiva nu se opune unei intervenții a instanței, căreia îi revine sarcina să stabilească reglementarea susceptibilă să constituie „un echilibru adecvat al intereselor”, astfel încât dispoziția menționată „să fie proporțională”. Înseamnă acest lucru că instanța are un spațiu larg de manevră și că poate veni și cu alte rate de curs la care să se facă rambursarea creditului? Este plata la cursul de la data acordării o măsură “proporțională”, prin care s-ar restabili egalitatea între părți? Avocatul general nu spune, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, sarcina de interpretare fiind a instanțelor naționale mai departe.
Concluziile avocatului trebuie preluate și de plenul Curții în decizia finală pentru a deveni obligatorii.
Întrebările Curții de Apel Cluj și răspunsurile avocatului CJUE.
„1) Articolul l [alineatul (2)] din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părțile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, așa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeași monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?
„1. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive în cazul în care legiuitorul național nu a intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Este de competența instanței naționale să procedeze la constatările necesare în această privință.
2) În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i‑au fost prezentate calcule/predicții cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuație a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligațiile totale de plată din contract, se poate susține cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară și inteligibilă și că profesionistul/banca și‑a îndeplinit cu bună‑credință obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?
2. Cerința, cuprinsă la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, de redactare clară și inteligibilă a unei clauze dintr‑un contract de credit încheiat în monedă străină care, în definitiv, pune în sarcina consumatorului riscul de schimb valutar presupune ca acesta din urmă să fie informat în mod exhaustiv cu privire la consecințele economice eventual semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă deprecierea survenită în mod concret a monedei în cauză putea fi prevăzută deja la momentul încheierii contractului. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.
3) Directiva 93/13/CEE și jurisprudența dezvoltată în baza ei, precum și principiul efectivității se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive și respectarea principiului efectivității?”
3. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să elimine o clauză abuzivă și să o înlocuiască cu o dispoziție complementară care înlocuiește echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților contractante cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, atunci când: în primul rând, contractul în cauză nu poate fi menținut după eliminarea fără înlocuire a clauzei abuzive; în al doilea rând, anularea contractului ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator; și, în al treilea rând, nu există nicio dispoziție de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord al părților la contractul respectiv care să poată înlocui clauza eliminată.”
