' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3E%3C/svg%3E){kind=small}
Narcisismul nu înseamnă pur și simplu preocupare pentru propria imagine sau dorința de a primi apreciere. Diferența apare atunci când nevoia de validare devine constantă, iar persoana începe să reacționeze problematic la critică și să evite asumarea responsabilității, a explicat Elena Pontbriant, psiholog clinician, la emisiunea „Timp pentru Sănătate", realizată pe Prima News TV de Profit.ro, în fiecare miercuri, de la ora 17.00.
Potrivit acesteia, nevoia de a fi admirat este firească și contribuie la menținerea stimei de sine. Situația se schimbă însă atunci când imaginea de sine este amenințată, iar empatia persoanei scade. Un exemplu este cel al unui medic care face o greșeală reală și, în loc să o recunoască și să încerce să o repare, transferă vina asupra pacientului.
„În afară de empatie, aș mai accentua reacția la critică, pentru că nu convine nimănui când ești criticat, dar normalitatea te ține într-un disconfort temporar care trece. În trăsăturile de personalitate deja s-ar putea să te retragi sau să ai un mic atac când ești criticat. Iar în tulburare, până la urmă, reacțiile sunt recurente. Nu suportă deloc să fie criticat sub nicio formă și nu acceptă critica", a explicat Elena Pontbriant.
Psihoterapeutul sistemic și de familie Elena Dobre a arătat că aceste comportamente pot avea legătură cu modul în care părintele a învățat să funcționeze în propria familie. Un părinte cu trăsături narcisiste poate ajunge să caute permanent validare și să transmită această nevoie și copiilor.
„De unde vine asta? Din nesiguranță. Din acea lipsă de încredere în sine, pentru că doar îmbinând atribuțiile reușește să se facă iubit, iar copilul din ziua de azi doar demonstrând că prin reușitele lui poate fi iubit", a spus Elena Dobre.
Într-o astfel de familie, copilul poate ajunge să creadă că trebuie să performeze pentru a fi apreciat. Nota obținută la școală, comportamentul, alegerile personale sau succesul ulterior pot deveni criterii prin care copilul încearcă să obțină validarea părintelui. În timp, acest mecanism poate influența inclusiv relațiile de cuplu ale adultului.
Elena Dobre a explicat că, din perspectivă sistemică, problema nu poate fi privită exclusiv prin comportamentul copilului. Atunci când acesta dezvoltă simptome sau comportamente pe care familia nu le înțelege, este importantă analiza întregii dinamici familiale.
„Copilul nu poate fi văzut singurul individ care poate interveni în mișcarea aceasta. (...) Noi avem nevoie de sprijinul fiecărui membru în terapie, în ședințele noastre de familie chemăm toți membrii familiei pentru a-i auzi, pentru a le da spațiu, să-i auzim cum se simt ei în dinamica lor", a arătat aceasta.
Etichetele precum „copilul de aur", „țapul ispășitor" sau „salvatorul" pot fi, la rândul lor, preluate de copii și purtate până la maturitate. Potrivit Elenei Dobre, în cabinet sunt întâlniți adulți care încă funcționează prin aceste roluri.
Copilul poate ajunge inclusiv să creadă că este responsabil pentru starea sau viitorul părintelui. Dobre a dat exemplul mesajului transmis unui copil: „tu ești salvatorul meu", urmat de ideea că, la bătrânețe, copilul ar avea obligația să îi întoarcă părintelui ceea ce a primit.
Una dintre consecințe este dificultatea de a construi o stimă de sine independentă de validarea celorlalți. Psihoterapeutul a explicat că un copil nu poate întotdeauna să identifice singur ceea ce i se întâmplă, iar acest lucru devine mai vizibil în adolescență, când poate apărea sentimentul că, deși face tot ceea ce i se cere, „tot parcă nu e suficient".
În lipsa validării familiale, unii adolescenți caută acceptare în grupuri sau în alte surse de informare. Acolo pot primi rapid sentimentul că sunt văzuți și apreciați, ceea ce poate deveni o formă de auto-validare.
„Nu degeaba vedem în zilele noastre adolescenți care iau alte căi, accesează alte surse de informare, alte grupuri în care ei să se simtă cu adevărat văzuți, auziți, înțeleși. De ce? Pentru că acolo li se livrează acceptarea: te primim în gașcă așa cum ești tu, ești cel mai tare", a spus Elena Dobre.
Specialistele au discutat și despre momentul în care o relație dificilă ajunge să afecteze identitatea și autonomia unei persoane. Elena Pontbriant a subliniat că unul dintre cele mai importante semnale este sentimentul că începi „să te pierzi" în relație. Adaptarea devine unilaterală și este orientată în jurul evitării reacțiilor partenerului.
Printre semnele concrete se numără repetarea mentală a ceea ce urmează să îi spui partenerului, evitarea anumitor subiecte de teamă că acesta se va înfuria sau va deveni ironic, monitorizarea permanentă a tonului și dispoziției sale, acceptarea unor lucruri pe care în realitate nu le dorești și scuzele automate. Un alt semn este renunțarea treptată la activități, valori și relații care te defineau.
„Și ceva foarte tipic și interesant: după discuții rămâi confuz, nu doar supărat, pentru că, în principiu, într-o ceartă rămâi supărat, dar știi de ce te-ai supărat. Cu narcisicul rămâi confuz: «Doamne, da, ce am greșit? Doamne, ce s-a întâmplat iar?» Așa, un semn foarte observabil este că te simți ușurat când nu mai ești în prezența lui", a explicat psihologul clinician.
La începutul unei relații, diferența dintre interesul autentic și idealizarea excesivă poate fi dificil de observat. Elena Pontbriant spune că un interes autentic presupune un ritm negociat de ambii parteneri, fără presiune, promisiuni proporționale cu realitatea și o afecțiune care nu dispare la primul dezacord.
În schimb, presiunea pentru un angajament rapid, planurile spectaculoase fără o bază concretă și solicitarea progresivă de exclusivitate, timp, bani și disponibilitate pot constitui semnale de alarmă.
„Ei, prin asta, controlează. Dacă te fac să te simți tu grozav, te pot și controla ulterior. Și de aia pun presiune pe un angajament rapid și de aia nu trebuie răspuns la presiunea pentru un angajament. (...) Deci, de fapt, testul central aici este cel mai relevant: este chiar așa, pot să testez persoana să-i răspund cu «nu» la ceva ce a cerut el", a afirmat Elena Pontbriant.
Reacția la acel „nu" poate fi relevantă. Dacă apar presiunea, învinovățirea sau răcirea relației, situația poate ridica semne de întrebare cu privire la dinamica dintre cei doi.
În relația cu un părinte narcisist, copilul ajuns adult poate păstra simultan sentimente aparent contradictorii: iubire, furie, frică și responsabilitate. Elena Dobre consideră că acestea pot reflecta rănile și dificultățile nerezolvate ale generațiilor anterioare, transmise în dinamica familială.
„Toate rănile părinților îl vor impacta pe copil, viitor adult, și el, dacă nu se sesizează la timp, ceea ce aș numi, să spun, un egoism, așa cum suntem învățați, să spunem: «Ești egoist, ai făcut copilul acesta pentru tine să-ți îndeplinească vise, dorințe», și pui presiune, statut social, toată imaginea asta să ți-o îndeplinească copilul", a spus psihoterapeutul.
Adultul poate continua să simtă că trebuie să își mulțumească părinții, chiar și după ce își construiește propria familie. Potrivit Elenei Dobre, primul pas este identificarea faptului că presiunea resimțită nu îi aparține în totalitate.
„Ceea ce tu simți ca presiune pe umerii tăi nu este despre tine, este despre ceea ce vine dinspre ceilalți. Ce îți pune presiune? Ce face ca tu să simți treaba asta? Faptul că nu reușesc să îi mulțumesc pe părinții mei", a explicat aceasta.
Ruperea legăturii cu părintele nu este însă singura soluție. Procesul terapeutic poate ajuta adultul să își construiască limite fără să considere că acestea reprezintă o formă de respingere sau lipsă de iubire.
„Eu te iubesc pentru că mi-ai dat viață, mi-ești părinte, îți sunt alături atât cât pot și voi reuși să fac pentru tine ca părinte. Dar ceea ce tu îmi ceri sau nemulțumirile tale îmi îngreunează mie viața și parcursul meu. Te-aș ruga!", a exemplificat Elena Dobre.
O altă problemă discutată a fost gaslighting-ul, prin care realitatea, memoria și judecata unei persoane sunt puse constant sub semnul întrebării. Elena Pontbriant a explicat că scopul este evitarea responsabilității și menținerea controlului.
„O persoană de bună-credință are altă reacție, spune: «Cu ce am greșit? Da, pot să repar cu ceva, te ajut cu ceva, cum ai vrea să fac, care e punctul tău de vedere?», deci cere feedback. Narcisicul nu face asta", a spus aceasta.
În astfel de situații, psihologul recomandă păstrarea dovezilor scrise, în special în mediul profesional, unde pot exista situații în care o sarcină sau o instrucțiune este ulterior negată.
„De aceea, dovezile scrise, știi, aici e ca la tribunal. Așa ar fi ideal. Bine, nu la modul ofensiv, dar la modul să te apere. Adică, dom'le, stai puțin, uite, am în e-mail scris, totul trebuie scris ca să poată fi dovedit cu bună-credință, desigur, și ca să-ți păstrezi sănătatea ta mintală", a explicat Elena Pontbriant.
În cazul copiilor crescuți în astfel de familii, una dintre dificultățile importante este și confuzia dintre limite și egoism. Elena Dobre subliniază că un copil căruia nu i s-a oferit suficient spațiu pentru a-și exprima nevoile poate ajunge adult fără să știe nici măcar să le identifice.
„Ba mai mult decât atât, nu știe să-și identifice nevoia, pentru că niciodată nu a avut dreptul să spună sau să fie auzit. Nu i-a fost creat spațiu pentru că nu a fost important pentru urechile părintelui, urechile fizice, auditive, și urechile inimii", a afirmat psihoterapeutul.
În terapie, aceasta spune că lucrează inclusiv la reconectarea dintre părinte și copil și la identificarea momentului în care această conexiune s-a rupt. O dificultate a părintelui poate apărea într-o etapă în care copilul avea nevoie de susținere, atenție și validare.
Astfel, intervenția nu urmărește doar schimbarea comportamentului copilului, ci înțelegerea întregului sistem familial și a modului în care tiparele emoționale pot fi transmise de la o generație la alta.
