Potrivit Ginei Serea, aflarea diagnosticului produce o ruptură interioară pentru mulți părinți, care ajung să activeze mecanisme de apărare pentru a face față durerii.
„Adesea, aceste informații copleșesc psihicul părintelui, ducând uneori la o ruptură în interiorul lui. Apar mecanisme de apărare împotriva durerii, ceea ce este normal în astfel de situații. Se întâmplă ca unul dintre părinți să evite copilul, refugindu-se excesiv în muncă sau în anumite adicții", a declarat Gina Serea.
Specialistul explică faptul că intensitatea emoțiilor poate bloca temporar capacitatea părinților de a lua decizii și chiar de a-și înțelege propriile reacții.
„Psihicul uneori chiar îngheață pentru moment anumite părți, anumite sentimente, fapt pentru care părintele nu mai reușește să ia nicio decizie pentru copilul lui și ajunge să creadă că nu-l mai iubește. Dar nu este vorba despre asta. Părintele își iubește copilul la fel de mult, chiar și atunci când este înghețat", a afirmat aceasta.
Ulterior, mulți părinți își concentrează întreaga energie asupra recuperării copilului, neglijându-și propria sănătate, relațiile sociale și viața de familie.
„Încep să mobilizeze toate resursele către recuperarea copilului și uită de ei, uită de restul familiei, de prieteni și de tot ceea ce înseamnă viața lor. Mulți nici nu mai știu exact cine sunt și tocmai această stare îi aduce în cabinet", a spus Gina Serea.
Psihologul atrage atenția că sprijinul familiei și al comunității este esențial pentru prevenirea efectelor stresului cronic.
„S-a dovedit științific că un părinte aflat în stres cronic poate ajunge să dezvolte simptomatologie severă și chiar stres post-traumatic. Acest proces poate fi oprit dacă are alături suportul necesar – familia, prietenii și oamenii care știu să fie aproape de el", a explicat ea.
Referindu-se la etapele emoționale prin care trec părinții, Gina Serea spune că primul pas este negarea, urmată de neputință, vinovăție, rușine și retragere socială.
„Este important ca părintele să nu rămână blocat în negare. După aceea apare sentimentul de neputință, apoi vinovăția și autoînvinovățirea, iar ulterior rușinea și retragerea socială. Dacă părintele nu reușește să înțeleagă și să prelucreze aceste emoții, copilul le va prelua la rândul lui și procesul de recuperare va deveni și mai dificil", a precizat psihologul.
În opinia sa, primul beneficiar al consilierii psihologice după aflarea diagnosticului ar trebui să fie chiar părintele.
În paralel cu sprijinul psihologic, organizarea mediului în care trăiește copilul poate avea un rol important în susținerea dezvoltării acestuia, explică arhitectul Mihaela Zamfir.
„Spațiul construit are un impact covârșitor asupra stării noastre de bine și asupra calității vieții. Neuroarhitectura este disciplina aflată la intersecția dintre arhitectură, neuroștiințe și psihologie și ne permite să măsurăm reacțiile oamenilor la diferite experiențe spațiale", a precizat Mihaela Zamfir, arhitect și lector universitar.
Ea spune că obiectivul neuroarhitecturii este proiectarea unor spații care să susțină sănătatea și starea de bine, în special în cazul copiilor cu autism sau ADHD.
„Arhitectura nu vindecă și nu susține așa ceva, dar arhitectura poate să susțină o conduită terapeutică. Trebuie să ne gândim cum să nu suprastimulăm un astfel de copil și cum să folosim lumina, forma, culoarea, textura și sunetul astfel încât toate să aibă un efect pozitiv", a explicat aceasta.
Potrivit arhitectului, principala problemă o reprezintă suprastimularea senzorială, care poate fi provocată de cumulul mai multor factori din mediul înconjurător.
„Nu este vorba de un singur element. Lumina foarte puternică, contrastele cromatice, reflexiile, ecoul și lipsa unui spațiu de retragere pot crea împreună un mediu care să genereze agitație și să transforme o zi obișnuită într-una foarte dificilă pentru copil", a spus Mihaela Zamfir.
Aceasta recomandă amenajări cât mai simple, cu mobilier închis, puține obiecte expuse și culori pale, fără contraste puternice.
„Studiile nu susțin existența unei culori ideale pentru copiii cu TSA, dar recomandă culori desaturate și un mediu care să nu suprastimuleze. Mobilierul ar trebui să mascheze dezordinea, iar designul să fie cât mai minimalist și organizat funcțional", a precizat arhitectul.
Ea consideră că locuințele și centrele dedicate copiilor cu tulburări de neurodezvoltare nu ar trebui să semene nici cu spitalele, nici cu instituțiile clasice.
„Acasă trebuie să fie acasă, nu un centru de asistență și nici un spital. La fel, nici centrele de terapie nu ar trebui să arate ca niște instituții. Atmosfera trebuie să fie caldă, prietenoasă și să evite suprastimularea senzorială", a afirmat Mihaela Zamfir.
În România nu există, deocamdată, centre specializate care să ofere consultanță în neuroarhitectură pentru amenajarea locuințelor sau a spațiilor terapeutice, spune aceasta, motiv pentru care pledează pentru echipe interdisciplinare în care arhitecții să lucreze împreună cu psihologi, psihiatri, medici și kinetoterapeuți.
În ceea ce privește dinamica familiei, Gina Serea recomandă ca frații și bunicii să fie implicați și informați în funcție de vârstă și de nivelul lor de înțelegere. Ea spune că normalizarea diferențelor dintre copii și explicarea lor prin exemple simple îi ajută pe frați să accepte mai ușor diagnosticul, iar bunicii pot deveni un sprijin important dacă sunt integrați în procesul terapeutic și înțeleg obiectivele familiei.
Psihologul atrage atenția și asupra riscului hiperprotecției, care poate limita dezvoltarea autonomiei copilului. În opinia sa, bunicii și ceilalți membri ai familiei au nevoie de obiective concrete și de îndrumare practică pentru a învăța cum să sprijine dezvoltarea copilului fără a-i limita independența.
Un alt element esențial este reorganizarea vieții de familie, inclusiv a relației de cuplu. Gina Serea recomandă planificarea săptămânală a activităților, introducerea timpului dedicat fiecărui părinte și menținerea unor momente rezervate exclusiv cuplului.
„Fiecare partener trebuie să aibă timp pentru el, iar timpul de calitate petrecut împreună trebuie trecut în agenda familiei. Dacă nu reușește într-o săptămână, trebuie recuperat în următoarea. Important este ca ambii parteneri să definească împreună ce înseamnă timp de calitate pentru ei", a precizat psihologul.
În final, Gina Serea rezumă cei mai importanți pași pe care o familie îi poate face după aflarea diagnosticului.
„Să rămână conectați cu ei și cu propriile nevoi dincolo de diagnostic, să rămână conectați la rețeaua socială și să nu renunțe la hobby-urile și pasiunile lor. Dacă reușesc să păstreze aceste trei lucruri, au șanse mult mai mari să rămână într-o zonă a sănătății emoționale", a concluzionat psihologul.
