INTERVIU România, grânarul Europei, dar importator de mâncare. Unde se pierde valoarea agriculturii românești?

De ce? Răspunsul nu poate fi redus la o singură cauză și nici pus exclusiv în responsabilitatea fermierilor. Procesarea presupune capital, infrastructură, energie la costuri suportabile, personal calificat și, poate mai important decât toate, un orizont de predictibilitate pe care investitorii să își poată construi planurile.

Am discutat cu reprezentanții DTlawyers despre această ruptură dintre producția agricolă și industria alimentară, dar și despre ceea ce se întâmplă dincolo de cifrele exporturilor și importurilor, iar aici ne referim la dificultățile financiare ale fermierilor, accesul la finanțare, fragmentarea exploatațiilor, puterea de negociere în relația cu marii procesatori și distribuitori, precum și obstacolele juridice și administrative care pot întârzia sau chiar compromite o investiție.

Experiența lor, construită în relația directă cu antreprenori din agricultură, litigii și restructurări, aduce în discuție o realitate mai puțin vizibilă în dezbaterea publică, ceea ce ne duce la concluzia că nu toate afacerile agricole ajung în dificultate pentru că sunt prost administrate. Uneori, ani agricoli nefavorabili, costuri ridicate și obligații financiare acumulate pot pune în pericol companii care au un model de business funcțional. Și poate că înainte să ne întrebăm de ce România nu produce mai multă mâncare pentru propria piață, ar trebui să ne întrebăm cât de mult îi ajută mediul economic pe cei care ar putea să o producă, deoarece potențialul agricol nu se transformă singur în industrie, iar patriotismul economic nu ține loc de investiții, infrastructură sau contracte viabile.

România importă alimente de miliarde de euro, deși are unul dintre cele mai importante potențiale agricole din regiune. Unde se rupe lanțul? De ce nu reușim să transformăm producția agricolă într-o industrie alimentară competitivă?

Ar trebui să începem prin a privi lucrurile ceva mai pragmatic. Faptul că România dispune de suprafețe agricole importante și de condiții favorabile pentru agricultură nu înseamnă automat că trebuie să avem și o industrie alimentară foarte dezvoltată. Sunt două activități economice diferite, care presupun investiții, competențe și riscuri diferite. Noi am reușit să dezvoltăm, în anumite sectoare, o agricultură performantă, inclusiv prin investițiile considerabile făcute de fermieri în ultimii 15–20 de ani. Avem exploatații agricole moderne, bine tehnologizate, care pot concura fără probleme cu cele din alte state europene.

În schimb, industria de procesare nu a ținut întotdeauna pasul cu această dezvoltare. Și nu cred că explicația este una singură. Vorbim despre accesul la finanțare, costurile energiei, infrastructură, dificultatea de a găsi personal calificat și, nu în ultimul rând, despre lipsa de predictibilitate economică și fiscală.

Mai este un aspect important: fermierul nu poate fi și producător agricol, și procesator, și distribuitor, și comerciant, doar pentru că noi ne dorim să avem un lanț agroalimentar complet. Fiecare dintre aceste activități trebuie să fie viabilă economic. Cred că adevărata provocare este să creăm condițiile în care investițiile în procesare să devină suficient de atractive pentru capitalul privat.

Polonia a ajuns la un excedent agroalimentar de aproape 20 de miliarde de euro. Ce au facut polonezii diferit și ce ar trebui să schimbe România pentru a deveni, la rândul ei, un exportator de produse cu valoare adaugată?

Polonia este, fără îndoială, un exemplu interesant, dar cred că trebuie să fim atenți atunci când comparăm două economii care au evoluat diferit. Polonezii au investit consecvent în industria alimentară, în capacități de procesare, în logistică și în dezvoltarea unor companii capabile să concureze pe piețele externe. Au reușit să construiască un sector agroalimentar în care producția agricolă și industria alimentară sunt mult mai bine conectate.

România a avut o evoluție diferită. După 1990, am trecut printr-un proces complicat de restructurare a agriculturii și a industriei alimentare, iar o parte importantă din capacitățile de procesare existente anterior au dispărut. Între timp, agricultura s-a modernizat considerabil, însă dezvoltarea industriei alimentare a fost mai lentă. Nu cred că există o soluție miraculoasă și nici că putem recupera aceste decalaje peste noapte. Este nevoie de investiții susținute, de infrastructură, de finanțare și, mai ales, de stabilitate.

Aș mai spune ceva: nu trebuie să transformăm succesul Poloniei într-un motiv permanent de lamentație națională. Mai util ar fi să înțelegem ce a funcționat acolo și ce putem adapta la realitățile economiei românești.

Exportăm cereale și importăm produse procesate. De ce nu investim suficient in procesare, depozitare și infrastructură? Este problema accesului la capital, a predictibilității legislative sau a modului în care sunt construite proiectele agricole?

Cred că toate aceste elemente contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la situația actuală. Din perspectiva noastră, a avocaților care lucrăm direct cu antreprenori din agricultură, una dintre problemele importante este capacitatea acestora de a susține financiar investiții pe termen lung. Agricultura este o activitate cu un grad ridicat de risc. Poți avea o exploatație bine administrată, utilaje moderne, personal calificat și o strategie economică rezonabilă, iar un an de secetă severă să îți afecteze dramatic rezultatele.

Am întâlnit fermieri care exploatează sute sau chiar mii de hectare și care, după câțiva ani agricoli dificili, au ajuns să se confrunte cu probleme serioase de lichiditate. Nu vorbim neapărat despre afaceri prost administrate, ci despre companii vulnerabilizate de o combinație de factori: secetă, costuri ridicate de producție, prețuri de valorificare nefavorabile și obligații financiare acumulate.

În asemenea condiții, este dificil să îi ceri unui antreprenor să se gândească la investiții suplimentare de milioane de euro în procesare, când preocuparea sa imediată este să asigure finanțarea următoarei campanii agricole. De aceea, cred că dezvoltarea industriei de procesare trebuie privită împreună cu problema stabilității financiare a sectorului agricol. Nu putem construi un lanț agroalimentar solid dacă una dintre verigile sale esențiale, producătorul agricol, este permanent expusă unor dezechilibre financiare majore.

Cât de dificil este în România, să construiești un business agricol integrat, de la teren și producție până la procesare și distribuție? Unde apar cele mai mari blocaje juridice si administrative?

Este dificil, dar nu imposibil. Există deja în România companii care au reușit să dezvolte modele de afaceri integrate și care demonstrează că asemenea investiții pot funcționa. Problemele apar, de regulă, din cumularea mai multor dificultăți. În agricultură, de exemplu, un investitor trebuie să gestioneze relații contractuale cu numeroși proprietari de terenuri, să asigure stabilitatea exploatației și să își planifice activitatea pe termen lung. În România, unde o parte importantă a terenurilor agricole este exploatată în baza contractelor de arendă, acest aspect este esențial. Dacă investitorul dorește să dezvolte și o capacitate de procesare, apar alte provocări: regimul juridic al terenului, urbanismul, autorizațiile de construire și de mediu, racordarea la utilități, avizele sanitare și sanitar-veterinare, după caz.

Nu aș spune că legislația românească este neapărat mai complicată decât cea din alte state europene. Problema este, de multe ori, modul în care aceasta este aplicată și durata procedurilor administrative. Pentru un investitor, predictibilitatea este esențială. Nu este suficient să știe că poate obține o autorizație. Trebuie să poată estima și în cât timp o va obține, în ce condiții și cu ce costuri. Iar aici cred că avem încă destul de mult de îmbunătățit.

Avem ferme fragmentate, producători mici și o piață dominată de jucători cu putere mare de negociere. Este consolidarea exploatațiilor agricole inevitabilă? Cum pot fi protejați fermierii în relația cu marii procesatori și distribuitori?

Cred că procesul de consolidare a exploatațiilor agricole va continua, în principal, din rațiuni economice. Agricultura modernă presupune investiții importante în utilaje, tehnologie și infrastructură, iar dimensiunea exploatației poate influența semnificativ eficiența economică. Dar asta nu înseamnă că fermele mici sunt condamnate să dispară. Există modele economice viabile și pentru producătorii de dimensiuni reduse, mai ales în sectoare precum legumicultura, pomicultura, zootehnia specializată sau producția de nișă.

Cred că problema principală a micilor fermieri este puterea redusă de negociere. Un producător care vinde individual cantități mici are, în mod firesc, o poziție comercială mai slabă decât un operator care poate asigura volume mari și livrări constante. De aceea, asocierea și cooperativele agricole pot reprezenta soluții eficiente, cu condiția să fie construite pe baze economice sănătoase și pe relații de încredere între membri.

Din perspectiva juridică, este important ca fermierii să acorde mai multă atenție contractelor comerciale pe care le încheie, termenelor de plată, condițiilor de livrare și mecanismelor de ajustare a prețurilor. Există în acest sens reglementări destinate combaterii practicilor comerciale neloiale în lanțul de aprovizionare agricol și alimentar, însă eficiența lor depinde inclusiv de disponibilitatea producătorilor de a-și cunoaște și exercita drepturile.

În definitiv, nu cred că soluția este să punem fermierii, distribuitorii și procesatorii în tabere adverse. Au nevoie unii de ceilalți, iar relațiile comerciale durabile trebuie să fie avantajoase pentru ambele părți.

Produsele românești pot concura pe piețele externe, dar accesul la acestea presupune certificări, standarde, trasabilitate și contracte comerciale complexe. Ce îi împiedică pe producătorii locali să devină furnizori relevanți pentru marile piețe europene?

În primul rând, cred că trebuie să renunțăm la ideea că simplul fapt că un produs este românesc reprezintă, în sine, un avantaj competitiv. Un cumpărător din Germania, Franța sau Olanda este interesat, înainte de toate, de calitate, preț, continuitatea livrărilor și respectarea standardelor aplicabile. Originea produsului poate reprezenta un avantaj comercial, dar nu poate suplini aceste condiții.

Producătorii români au demonstrat că pot realiza produse competitive. Problema apare, uneori, atunci când trebuie să asigure volume constante, să suporte costurile certificărilor sau să îndeplinească cerințele logistice și contractuale ale marilor distribuitori. Pentru o companie mică sau mijlocie, accesul pe o piață externă poate presupune un efort financiar și organizațional considerabil. Din acest motiv, cred că asocierea, investițiile în tehnologie și dezvoltarea unor parteneriate comerciale stabile sunt esențiale.

În același timp, trebuie să fim realiști: nu orice producător trebuie să devină exportator. Pentru multe companii, consolidarea poziției pe piața internă poate fi o strategie la fel de bună. Important este ca decizia să fie fundamentată economic, nu luată doar din dorința de a avea o prezență internațională.

Dacă mâine un investitor ar decide să construiască în România o fabrică de procesare agroalimentară, care ar fi primele trei riscuri juridice pe care ar trebui să le analizeze înainte de a investi primul euro?

Aș începe cu o verificare foarte serioasă a situației juridice a terenului și a posibilității efective de realizare a investiției. Pare un lucru elementar, dar nu sunt puține situațiile în care problemele legate de proprietate, urbanism, acces sau utilități sunt descoperite prea târziu. În al doilea rând, aș analiza regimul autorizațiilor și obligațiile de conformare. O fabrică de procesare agroalimentară presupune respectarea unor cerințe specifice, iar investitorul trebuie să cunoască de la început condițiile în care își va putea desfășura activitatea. În al treilea rând, aș acorda o atenție deosebită relațiilor contractuale, atât cu furnizorii de materie primă, cât și cu viitorii clienți. O fabrică nu devine profitabilă doar pentru că este construită și dotată cu echipamente moderne. Are nevoie de aprovizionare constantă, de o piață de desfacere și de contracte care să permită gestionarea rezonabilă a riscurilor comerciale.

Aș mai face o observație din perspectiva experienței noastre în litigii și restructurări: de multe ori, cele mai costisitoare probleme juridice sunt cele care ar fi putut fi prevenite printr-o analiză atentă înainte de realizarea investiției. Consultanța juridică preventivă poate părea mai puțin spectaculoasă decât un litigiu de mare valoare, dar, pentru antreprenor, este aproape întotdeauna preferabil să evite un proces decât să îl câștige după câțiva ani.

Este România o piață în care se câștigă mai ușor din comercializarea materiilor prime decât din construirea unei afaceri industriale în jurul lor?

Nu cred că putem afirma, în mod general, că una dintre aceste activități este mai profitabilă decât cealaltă. Comercializarea materiilor prime și procesarea industrială sunt modele de afaceri diferite, fiecare cu propriile avantaje și riscuri. Procesarea poate genera o valoare adăugată mai mare, dar presupune și investiții semnificative, costuri operaționale, riscuri comerciale și o perioadă mai lungă de recuperare a capitalului. Pe de altă parte, nici producția și comercializarea cerealelor nu sunt activități simple sau lipsite de riscuri. Cred că fermierii care au traversat ultimii ani agricoli ar avea destule de spus pe această temă.

Din experiența noastră, profitabilitatea unei afaceri agricole depinde foarte mult de structura costurilor, gradul de îndatorare, capacitatea de finanțare și momentul valorificării producției.

Nu cred că trebuie să îi reproșăm unui fermier că preferă să își vândă recolta în loc să investească într-o fabrică. Este o decizie economică pe care fiecare antreprenor trebuie să o ia în funcție de propriile resurse și de riscurile pe care este dispus să și le asume. Ceea ce ar trebui să ne preocupe este crearea unui mediu în care să existe suficienți investitori interesați să dezvolte și componenta industrială a sectorului agroalimentar.

Cine captează astăzi cea mai mare parte din valoarea unui produs agricol românesc: fermierul, procesatorul, distribuitorul sau retailerul? Și de ce?

Este dificil să indicăm un singur beneficiar, pentru că distribuția valorii diferă semnificativ de la un produs la altul. În plus, trebuie să facem distincția între prețul de vânzare, valoarea adăugată și profitul efectiv obținut de fiecare participant din lanțul comercial. Faptul că un produs ajunge pe raft la un preț de câteva ori mai mare decât cel încasat de producător nu înseamnă automat că diferența reprezintă profitul distribuitorului sau al retailerului. Există costuri de procesare, transport, depozitare, comercializare și fiscalitate.

Ceea ce observăm însă, în practică, este vulnerabilitatea financiară a producătorului agricol. Fermierul suportă o parte importantă a riscurilor încă de la începutul ciclului de producție. Investește în semințe, îngrășăminte, combustibil, lucrări agricole și arendă, fără să aibă certitudinea rezultatului final. Iar atunci când apar dificultăți, capacitatea sa de a transfera aceste costuri către următorii participanți din lanțul comercial este adesea limitată.

În activitatea noastră de restructurare am întâlnit companii agricole care, deși aveau exploatații importante și un model de afaceri funcțional, au ajuns în dificultate din cauza suprapunerii unor ani agricoli nefavorabili cu obligații financiare semnificative.

Cred că aceasta este una dintre problemele asupra cărora ar trebui să ne concentrăm mai mult: cum putem face ca producătorii agricoli să fie mai rezilienți financiar și să poată traversa perioadele dificile fără ca existența afacerii să fie pusă în pericol. Pentru că, dincolo de discuțiile despre exporturi, procesare sau valoare adăugată, avem nevoie, în primul rând, de exploatații agricole viabile economic.

Un material Legal Marketing