Ciudata poziție a literei "z" pe tastatură

scris 16 nov 2016

Dacă aș fi știut atunci că peste 16 ani o să apar cu poză în Top 300 al miliardarilor, nu i-aș mai fi ciordit soră-mii zece dolari din geantă. Nu-mi permiteam să merg în discotecă fără bani. Aveam un blazon pe care trebuia să-l apăr. I-am aruncat pe tejghea și i-am mârâit barmanului, cu țigara clătinându-mi-se în colțul gurii:

- Dă și tu o sticlă de vin și păstrează restul!
Nae Pițirelu a belit ochii la dolari. Mi-am dat seama că nu știa cum să-i transforme în lei, dar nici nu voia să piardă valuta. I-a luat.

- Studentul, tot student. Face ce face și se descurcă, a spus și din voce i s-au prelins urme de invidie.

A doua zi a aflat tot satul că umblu cu dolari. Vestea a ajuns și la soră-mea și așa a auzit și mama că mă apucasem să fur bani din casă.
- De ce nu-ți găsești și tu ceva de muncă? Îți dai seama în ce hal ești?
- Pentru că n-am mobil, m-am apărat eu, sigur de mine și agresiv. Dacă merg la interviuri, nu au cei de la firme pe ce să mă sune și să-mi spună că m-au angajat.
M-a crezut. Nu-ți trebuie prea multe argumente ca să-ți convingi mama să-ți dea ceva. N-avea cum să afle că nu-mi căutasem deloc de lucru și că nici n-aveam de gând.
Mi-a dat niște bani și mi-am luat un Alcatel care, văzut prin buzunarul blugilor, l-ar fi făcut pe Terente să plângă de rușine. Pe vremea aia puțini aveau telefoane mobile. Doar directorii și, poate, adjuncții lor. Din cercul meu de prieteni eram singurul care umbla cu așa ceva. Nu mă suna nimeni, niciodată, dar în ziua aia am avut o presimțire.
-    Aloooo, a urlat o voce din difuzor.
-    Aloooooo, am zbierat eu și mai tare.
-    Sunt eu, Costel, a continuat el, strigând ca pe câmp. Sunt la un telefon public. Te-am sunat mai devreme și mi-a răspuns o doamnă. Cine e aia, mânca-ți-aș?
-    Ce doamnă? Am fost la metrou...
-    Una, care mi-a răspuns și mi-a zis ceva, dar n-am înțeles ce voia de la mine. M-am speriat și i-am închis.
L-am lăsat să se bălăcească în ignoranță, fără să-i spun că a făcut cunoștință cu mesageria mea vocală.
-    Era o gagică belea cu care umblu în ultima vreme, m-am dat eu mare.
-    Las-o dracu' acum, a făcut el, invidios. Fii atent! M-am întâlnit pe stradă cu Yoda.
Era o tipă pe care o porecliserăm așa pentru că avea capul ca o bilă și ochii albaștri, rotunzi și căzuți, ca Yoda din Războiul Stelelor.
- Cică are un post liber la ea la serviciu și caută un om.
- Da’ unde lucrează Yoda?
- Nu-i mai spune așa, că nu te mai ajută. E angajată într-un loc cu nume ciudat, ceva cu "fax" sau "bax", care cred că e un ziar foarte șmecher. Oricum, e ceva în legătură cu presa. Ție îți place să citești, deci ar trebui să știi și să scrii. M-am rugat de ea să te cheme la un interviu.

M-am întâlnit cu Yoda a doua zi într-o clădire din zona 1 Mai. Avea un cap rotund și pietros ca o stâncă. Ochii erau albaștri, decolorați și triști. Era înaltă și solidă, cu picioare lungi și groase ca niște stâlpi de catedrală. Zisese Costel odată:
- Dacă-ți dă Yoda un șut în cur, îți cauți ouăle prin iarbă.
- Ce-ți face?
- Dacă îți execută un șut în fund, te scutură de intimități.
Cam ăsta era nivelul discuțiilor noastre pe vremea aia. În timp ce mă gândeam la asta și zâmbeam, am observat că Yoda mă privea cu dispreț.
- Dă-mi CV-ul, mi-a cerut cu voce rece, profesională.
- N-am.
- Păi cum vii aici fără CV? Asta e o agenție serioasă!
M-am încordat atât de tare de nervi, încât cărămida din blugi a gemut ușor. ”Băga-mi-aș, n-am știut că e vorba de o agenție. Nu vreau să lucrez agent imobiliar, ca Alex, care încearcă de câteva luni să vândă un căcat de apartament și care face tot timpul foamea”, m-am gândit.
- E o confuzie. Eu credeam că vin la un ziar, nu la agenție. Vreau în presă, i-am zis ferm.
Yoda și-a bulbucat ochii și din ei au scăpărat raze albastre pline de greață.
- Ești idiot? E o agenție de presă. Tu chiar n-ai auzit de ea?
Nu auzisem. La mine la țară, apoi la Găești și mai târziu la București, în căminele studențești din Regie, lumea se uita la TV doar la meciuri și la Dallas. Studenții aveau un singur fel de contact cu presa: ziarele în care le trimiteau părinții mâncarea împachetată de acasă.
Am încercat să mă reabilitez cu o glumă.
-    Dă-mi o foaie să scriu CV-ul.
A scos o hîrtie dintr-o geantă grosolană din piele.
LIVIU IANCU
Atât am scris pe foaie.
-    Ăsta e CV-ul. În rest n-am ce spune despre mine. N-am făcut nimic memorabil.
N-a gustat gluma. S-a așezat la un calculator și s-a apucat să scrie, după care s-a dus la o mașinărie albă care a scuipat o foaie cu un CV unde inventase destul de mult. Mințise acolo că am lucrat în presa locală și că sunt un tip determinat și serios. Mai scrisese că îmi plac provocările și munca în echipă, că sunt o fire dinamică, iar ca pasiuni am sportul, lectura și călătoriile. Eram un tip mișto acolo, pe hârtie, un tip pe care mi l-aș fi făcut prieten. Sau mi-aș fi măritat fata cu el.

Are cineva un pampers pentru doamna Firea? CITEȘTE ȘI Are cineva un pampers pentru doamna Firea?

Mai târziu m-a dus la un domn relaxat și jovial, pe la 40 de ani, care m-a întrebat despre cărți. Mă simțeam mai în largul meu și am turuit o vreme. Apoi am mers împreună la o masă, pe care se odihnea alb și înfricoșător, un calculator.
- Deschide-l, te rog!
Nu mai pornisem niciodată un computer.
-    Păi televizorul ăsta ar trebui să se aprindă de la... M-am uitat atent, am văzut un butonaș și am apăsat pe el. Iar ”televizorul” s-a aprins imediat.  Mi s-au dilatat nările de mândrie.
- Atât?
- Păi, am făcut eu, crezându-mă inteligent, parcă ar mai fi ceva...
- Tu ai deschis vreodată un calculator?
- Am deschis multe, dar erau altfel.
Domnul a pornit unitatea centrală.
-    A, da, am zis și m-am bătut teatral cu palma peste frunte. Am uitat de cutia asta. Trebuia aprinsă și ea.
-    Deschide un fișier word.
-    Un ce???
A pus mâna pe mouse și mi-a deschis el un fișier.
- Scrie o știre, te rog! Inventează ceva!
Se așezase pe un scaun lângă mine și se uita zâmbind în monitor, părând să dea dovadă de o răbdare infinită. Fața mea de cretin l-a convins că am nevoie de  completări.
-    Ai zis că ai mai lucrat în presă.
-    Sigur, am mințit eu. La mai multe ziare, prin Târgoviște.
Și am început știrea. Am văzut imediat litera „a”. Am scris: a. Apoi am început să caut cu privirea pe tastatură.
-    Ce-ai pierdut?
-    Litera "z”. Văd că nu sînt puse în ordine literele. Ciudat.
Domnul a zâmbit si m-a privit în ochi.
-    Uite-o jos, sub "a”.
L-am găsit singur pe "i". Am scris mai departe: "azi”. Treaba asta îmi răpise două minute.
Omul avea o față serioasă, dar pe dedesubt îl simțeam cum stă să izbucnească în râs sau de nervi.
-    Vreau să scriu că "azi, la ora 12, un eveniment...”.
-    E un început bun pentru știre.
-    Știu, am răspuns eu, mândru de mine.

Am aflat abia peste câteva luni că niciodată, dar absolut niciodată, știrile la agențiile de presă nu încep cu "azi". Dar între timp, printr-o alchimie inexplicabilă, domnul care-mi dezvăluise ciudata poziție a literei "z" și despre care am aflat că e șeful departamentului Economic, mă angajase. Mai întâi "de probă" și apoi pe perioadă nedeterminată.
Trecuse o lună și învățasem câte ceva pe calculator, când m-a anunțat că sunt angajat "de probă" pentru trei luni.
- Domnu' Dorin, vă mulțumesc.
- Nu sunt domn, pentru că domnii au costum și cravată, nu burtă și pulover, ca mine. Spune-mi Dorin, sau dacă vrei să fii foarte respectuos, Nea Dorin.
După vreo trei zile de entuziasm că am un loc de muncă, mi-am amintit că nu-mi negociasem salariul. Am mai mocnit alte câteva zile, până am îndrăznit să-l abordez pe Dorin.
- Dorin, ce salariu am? Am uitat să te-ntreb.
- Nu pot să-ți spun. Nu știi că în presă salariile sunt confidențiale?
M-a mai lăsat să mă frământ câteva zile și mi-a dezvăluit: era un salariu de rahat, dar la cât de puține știam eu, eram plătit regește.

Pietre tari CITEȘTE ȘI Pietre tari

Cum își face nevoile, oare, un om cu cravată, mă întrebam uneori, când vedeam trecând pe stradă tipi eleganți. Lasă cravata să-i atârne printre picioare, ca o puță bleagă, sau și-o aruncă cu cochetărie peste umăr, ca pe un fular? Prima oară când m-am așezat pe veceu la serviciu a trebuit să rezolv problema. Am lăsat cravata să atârne. Semn clar de indolență și lipsă de noblețe.
Îmi intrase în cap că singura șansă ca să mă impun în redacție era să mă îmbrac frumos. Reporterii nu sunt niște arbitri ai eleganței. Era loc la capitolul ăsta și voiam să mă disting cumva. Singurul din hala aia în costum și cravată, păream un agent venit să le facă asigurări. Sau un individ de la fisc. Era un iunie torid, iar colegii butonau calculatoarele în blugi și tricou. Unii îndrăzneau să vină chiar și în pantaloni scurți și sandale. Uneori, dupa 6 seara, când mai rămâneau câțiva în redacție, cutezam să-mi dau jos sacoul. La cravată n-aș fi renunțat nici mort.

După o săptămână de serviciu, nu-mi dădeam prea multe șanse. Reușisem să învăț doar că "televizorul" se numește monitor, iar "cutia", unitate centrală. Dorin mă desemnase să completez niște tabele pe calculator. Căutam cu greu literele pe tastatură, iar pe spate și pe sub cravată îmi alunecau în fiecare minut stropi de transpirație. Înțelesesem deja că adevărata provocare era să nu-i încurc pe ceilalți și așteptam zilnic să mă dea afară. Ca să mă impun la discuțiile de pe holuri, încercam să fumez mai mult ca ceilalți. Era singurul capitol la care îi puteam depăși.

A mai trecut ceva vreme. Într-o dimineață, m-a sunat Dorin. Eram deja în 335, în drum spre serviciu.
- E timpul să mergi la prima ta conferință. Nu reușește să ajungă Răzvan și te-am desemnat pe tine.
Am intrat în panică.
- Dar nu sunt încă pregătit... Și mai aveam niște tabele de completat azi...
- Lasă că le completezi când te întorci.
- Ok. Și ce fac la conferință?
- Ești atent, îți notezi și apoi scrii o știre cu ce s-a întâmplat. Clar?
M-am resemnat rapid.
- Clar...
Mi-a spus în grabă unde trebuia să ajung și la ce oră începe evenimentul. Discuția a durat un minut, lucru care mi-a plăcut. Începusem deja să mă simt important și eficient.

Nu mai fusesem niciodată la o conferință. Pe drum, în autobuz, îmi imaginam cum o să fie. Niște oameni importanți se vor așeza la o masă rotundă și vor dezbate diverse probleme. Iar eu, printre ei, voi fi atent și-mi voi nota ce spun. Probabil că mi se va cere și părerea. Nu era greu. Abia aici își intrau în rol costumul și cravata mea. Îmbrăcat în costum, nu poți părea incompetent. O cravată îți dă prestanță și siguranță. Oamenii din autobuz, costumați în haine simple, îmi păreau meschini și neimportanți. Simțeam că sunt pe cale să ajung cineva. Eram reporter, un tip dur, rafinat și influent. Un singur articol mi-ar fi fost de ajuns să distrug o carieră. Aș fi putut închide un hotel cu o cronică nefavorabilă. M-am uitat la oamenii din jur și am zâmbit indulgent.

Am ajuns la Sala Palatului cu o oră mai devreme. Sala era imensă și goală. Pe scenă, niște tipi montau microfoane pe o masă lungă. I-am întrebat în ce parte a mesei stau ziariștii. În sală, mi-au răspuns. Nu la masă? Nu. Cum să stea la masă? M-am așezat, ofensat, pe primul rând. Mi-am scos agenda și pixul și am așteptat. Pe peretele din spatele scenei un afiș mare anunța tema evenimentului: o conferință națională a asociației agenților imobiliari.

După vreo 40 de minute, au început să vină și invitații. Mai întâi, agenții imobiliari și apoi presa. Toți agenții aveau costum și cravată. Unii dintre ei, văzându-mă îmbrăcat la fel, m-au salutat. Pe vremea aia, majoritatea celor care emanau un aer trist și sărăcăcios și umblau în costum și cravată erau agenți imobiliari. La ora 10 sala era deja plină, iar la masa de pe scenă se așezaseră deja capii lumii imobiliare naționale. Erau vreo 10-12, majoritatea femei. În mijlocul mesei, ca un împărat, trona un tip pe la vreo 50 de ani, cu barbă mare și părul prins în coadă. Avea o față de pictor, de regizor sau de scriitor. Părea fratele mai slab și mai rocker al lui Hemingway.

Xanax CITEȘTE ȘI Xanax

Față de Regizor sau de Scriitor a luat microfonul și a început să vorbească. A spus că este șeful patronatului imobiliar și agenții din sală l-au aplaudat, a făcut apoi o scurtă prezentare a activității lui, care mie mi s-a părut foarte lungă, iar aplauzele au răsunat din nou. Era o personalitate cu priză la public. Agenții, cu costumele lor ponosite și cravatele decolorate, băteau din palme electrizați. Apoi, Față de Regizor sau de Scriitor s-a ridicat în picioare și a zis grav că piața imobiliară trece prin cel mai greu moment din ultimii zece ani. Că o lege strâmbă dată de Guvern face ravagii și că jumătate dintre agențiile imobiliare se vor închide. Că mii de agenți imobiliari își vor pierde locurile de muncă. Că vor ajunge șomeri și vor muri de foame. Copiii lor vor fi retrași de la școli. Părinții și bunicii lor vor îndura sărăcia. Că vor deveni o povară pentru stat, că șomajul va crește, că vom avea inflație, iar țara va intra în colaps.

Îmi notam cât puteam de repede, dar din când în când pierdeam firul. Omul știa să vorbească meșteșugit. Era un Fidel Castro al apartamentelor. Cu 60-70 de ani în urmă ar fi reușit să urnească un oraș întreg la război. Fiecare cuvânt pe care-l spunea era convingător, fiecare frază avea sens și greutate. Eram impresionat. Eram fascinat.
- ... și, ca de fiecare dată, toată presa a fost cu noi și în acest moment greu, de cumpănă, pentru industria imobiliară, în special, și pentru economia națională, în general.
Eram mândru că sunt ziarist. Că noi, presa, am fost lângă oamenii ăștia care trec printr-un moment atât de groaznic și de important.
- ... toată presa, repet, a fost cu noi, cu o singură excepție: Ziarul ..., care a preluat o știre negativă, publicată de Agenția...
Față de Regizor sau de Scriitor s-a oprit brusc și a oftat în microfon. Pomenise numele agenției unde lucram, înțelesesem că e ceva de rău, dar mintea mea refuza să funcționeze.
- ... este regretabil că sunt și instituții de presă care, prin atitudinea lor ostilă și iresponsabilă, ne aruncă în groapa de gunoi a istoriei.
Începusem să transpir. Uneori corpul simte pericolul înaintea creierului. Cravata mi se bălăngănea pe burtă ca o țâță de vrăjitoare.
- Este cineva de la Agenție aici? a întrebat cu voce tunătoare oratorul.
Peste sală s-a lăsat brusc liniștea. Inima îmi trăgea șuturi în piept. Era atât de liniște încât auzeam și când clipeam din pleoape. Abia acum trăiam cu adevărat, pe pielea mea, culmea liniștii: "Să fie-atâta liniște în jur, încât s-auzi cum te mănâncă-n cur!".
- Repet. Este cineva de la Agenție în sală?
Puteam să clipesc mai departe și să-mi văd de treabă. Puteam să mă furișez tușind și să ies din sală. Nu mă cunoștea nimeni. Dar sunt momente în viață în care, de teamă, mintea fuge pentru o vreme din corp. Iar tu te ridici, gol de gânduri, în fața a 800 de agenți imobiliari speriați și înfuriați de perspectiva falimentului, și spui cu voce pițigăiată de groază ca a lui Cristi Minculescu pe scenă, în vremurile de glorie:
- Eu sunt...
Față de Regizor sau de Scriitor s-a aplecat peste masă, ca să mă vadă mai bine. Eram pe primul rând și se lăsase din nou o tăcere grea. Îi auzeam respirația.
- Ce-ai avut, domnule, cu oamenii ăștia? Ce ți-au făcut, de i-ai atacat? Dumneata n-ai inimă? N-ai conștiință? N-ai regrete?
Vocea îi urca treptat, iar eu eram atât de paralizat de frică încât dacă ar fi strănutat cineva în spatele meu, aș fi făcut infarct pe loc.
Puteam să-i spun că nu știu despre ce e vorba. Puteam să-i explic că lucrez doar de o lună. Că tot ce fac la Agenție e să completez niște tabele și să am grijă să nu-mi intre cravata în veceu când îmi fac nevoile.
Dar am bâiguit doar atât:
- Îmi pare rău...
- E tardiv, stimabile, să-ți pară rău acum. Răul e deja făcut.
Apoi și-a mutat privirea către colegii de la pupitru. Am sperat pentru un moment că a terminat răfuiala cu mine.
- Ia spuneți, doamnă, câți copii aveți, a întrebat-o pe o șefă de agenție de lângă el.
- Patru, a răspuns speriată femeia. Nu știa în ce direcție o va lua interogatoriul.
- Și ce-o să faceți acum dacă vă veți pierde locul de muncă?
- Ce-o să fac? Nu știu? O să... cerșesc!
- Și copiii? Cu ce-o să-i creșteți?
Femeia a izbucnit în plâns.
- Nu știiiiiuuuuu....
Oratorul s-a întors spre mine, cu arătătorul întins acuzator, ca o spadă.
- Nu ți-e milă, domnule, de oamenii ăștia? Mă uit la fața ta și nu văd nicio fărâmă de bunătate. Nu văd nicio licărire de umanitate...
Dacă mai stăteam câteva secunde, aș fi izbucnit și eu în plâns. Am lăsat cu gesturi de robot agenda și pixul jos, în fața scaunului, m-am ridicat și m-am îndreptat teleghidat spre ușă, cu ochii în podea. Până să ies, l-am mai auzit pe Față de Regizor sau de Scriitor:
- Înspăimântător este tupeul dumitale. Cum de-ai îndrăznit să vii aici, printre oamenii ăștia necăjiți, cărora le-ai făcut atât de mult rău? Te-ai gândit să te hrănești cu tristețea lor, ca un criminal care se întoarce la locul faptei. Ți-aș spune să-ți fie rușine, stimabile, dar știu că îți cer prea mult...

Am închis ușa și am luat-o la fugă pe holuri. Dacă m-ar fi alergat Usain Bolt, și-ar fi dat seama că nu e-n bulan în ziua aia. M-am oprit la o terasă, departe, pe o  străduță ascunsă. Mi-am luat o bere să mă liniștesc, dar tot nu-mi trecuse teama. Mă îngrozea gândul că vreun agent imobiliar ar fi putut ajunge în zonă. M-am tot uitat în lungul străzii, dar singurul tip în costum ponosit și cu cravată eram eu.

Când am ajuns la serviciu l-am luat pe Dorin deoparte și i-am spus-o direct, fără menajamente, ca în filmele americane cu reporteri:
- Îmi dau demisia.
- N-ai cum, că nu te-am angajat. Ești încă în perioada de probă.
Apoi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit. Mi-a explicat că știrea dată de Agenție nu distrugea agenții imobiliari, ci doar reda neutru și sec o decizie luată de Guvern. N-am înțeles prea bine, dar mă mai calmasem. Poate că berea își făcuse efectul sau poate că ceva din atitudinea lui Dorin mi-a dat încredere că nu era mare lucru ce pățisem și că se poate și mai rău.
- Ok, am zis. Atunci rămân.
- Bine, dar ai grijă. Dacă te mai simt vreodată mirosind a bere în timpul programului, te dau afară.
- Păi n-ai cum, pentru că nu sunt încă angajat, i-am răspuns cu tupeu.
Mi-am jurat în ziua aia că n-o să mai merg niciodată la conferințele agenților imobiliari și m-am ținut de cuvânt. Dar de atunci mi se pare dubios orice tip îmbrăcat în costum ieftin și cu cravată.

Mi-am adus aminte zilele trecute de toate întâmplările astea și le-am povestit ca să mă justific. Deseară trebuie să dau un premiu cuiva, la Gala Profit, iar șefii mei și invitații trebuie să știe de ce n-o să vin îmbrăcat business, așa cum mi s-a recomandat, ci în blugi și adidași. În ciuda vestimentației, cred că ar trebui să fie mândri de mine: după doar 16 ani de presă am reușit să apar cu poză pe locul 52 din ultimul Top 300 al miliardarilor din România. Lângă fotografie, mai jos, în stânga, scrie 90-93 milioane de euro. Nu e rău deloc!

La banii ăștia aproape că nici nu mai contează că în poza din Top 300 nu sunt singur, ci surprins după o conferință în umbra lui Mohammad Murad, omul care nu știe, dacă-l întrebi repede, câte hoteluri are. Nici el nu poartă cravată, așa cum nu poartă nici Dorin. Vedeți ce frumos se leagă lucrurile?

 

viewscnt
Afla mai multe despre
opinie
liviu iancu
presa