Nimeni în oglindă

scris 15 oct 2015

Ca să fiu sigur că-i stric ziua, trântesc portiera, apoi mișc de câteva ori din oglindă. Pânza se întinde și se ascute la est și la vest, ca harta României, dar nu se rupe. N-a prins nimic în dimineața asta. Nu-l văd, dar știu că e acolo, ascuns în oglinda mea.

- Cam faci foamea, căcănarule, zic și pornesc motorul.
E noul meu dușman. Singurul, de fapt. L-am găsit într-o dimineață spânzurat de oglinda exterioară, cea de pe partea șoferului. Până să-i stric plasa, s-a cățărat repede și a intrat în spațiul dintre geamul oglinzii și tabla ei. A doua zi țesătura era ca nouă, iar în ea se legăna, aproape moartă, o muscă. Am dat din nou cu palma peste ce construise noaptea. Știam că e acolo, în interiorul oglinzii. Nu scăpasem de el, dar măcar îl lăsasem nemâncat. Am continuat lupta câteva zile, dar nu l-am dovedit. La spălătorie au insistat cu furtunul pe oglindă. Degeaba. Găseam plasa în fiecare dimineață, țesută frumos între oglindă și stâlpul portierei. În timp am renunțat să încerc să-l scot de acolo, de teamă să nu stric ceva la oglindă.

Știu că mă simte când mă apropii și se ascunde repede. M-am furișat de câteva ori în parcare, ca să-l surprind când mănâncă. M-au luat oamenii din zonă la ochi, iar un parcagiu mi-a spus odată: "A zis o doamnă de la chioșc că se tot învârtea un ciudat pe lângă mașina ta, șefule". De atunci nu l-am mai vânat, dar uneori, când sunt nervos, îi stric plasa și mă bucur când îl știu cum stă acolo, în oglindă, cu mațele chiorăind.

Azi n-a prins nimic. Câmpul de lângă blocul meu e plin de gâze, dar aici au alte tentații, mult mai mari decât oglinda mașinii mele. La prânz, însă, când ies cu mașina în oraș, musculițe și tot felul de alte insecte îi cad mereu în plasă. Poate le atrage albul de frigider al mașinii sau soarele sclipind în oglindă. Nu e nimic de mâncat aici, e doar sclipici, le spun eu, văzându-le cum se zbat în plasă.

E frig în dimineața asta și merg repede și imprudent. Mi-e foame și vreau să cumpăr pește și legume, apoi să mă bag în pat și să dorm până spre prânz. Mă deprimă diminețile cenușii de toamnă. Parchez la Obor, lângă piață, iar omul cu fes care dirijează mașinile îmi zice "boss" și-mi ia cinci lei, fără să-mi mai dea rest. Nu protestez. Îmi place să-mi spună așa. Îmi crește stima de sine și mă simt bogat și generos.

Între cele două hale uriașe s-a strâns lumea ca la urs. Mă duc, curios, să văd ce se întâmplă. Sunt adunați în jurul unei scene pe fruntea căreia flutură un afiș: "Primăria sectorului 2". În stânga și în dreapta scenei, lăzi cu roșii, ardei, varză și mere se odihnesc sprijinite într-un fel de piramidă. În spate, primăria a așezat un panou cu un coș cu dovleci și struguri, pe care scrie cu litere de mână "Luna recoltei". Alături, după lăzile cu varză, niște paie aruncate cu o neglijență studiată întregesc tabloul.

Pe scenă se împăunează prezentatorul spectacolului, un gagiu rumen în obraji, bine îmbrăcat și cu fulăraș înnodat cochet. Prosper și optimist, contrastează puternic cu sărăcia din jur. Pare aranjat pe viață, genul de om care și-a tras o nevastă bogată. În spatele lui, câțiva bărbați și femei se țin de după umeri. Ei, în izmene folclorice, ii lungi, peste fund, ca niște fuste mini, și căciuli negre de miel, iar ele cu basmale, ii și fuste lungi, tot folclorice. Aflu ceva mai târziu că am în față ansamblul Dorulețul. Frumos nume pentru cei trei flăcăi tomnatici, dintre care unul se îndreaptă violent spre pensie, și trei femei cumsecade, smulse de la cratiță.

- Acum vom asculta o serie de melodii din ... dintr-o altă regiune a țării. Spuneți dumneavoastră de unde, încearcă să învioreze lumea gagiul cu fulăraș.
- Din Albania, zice tare o măturătoare cu vestă verde, reflectorizantă, care fumează sprjinindu-se în mătură.
- De unde??? Prosperul își duce mâna pâlnie la ureche și se uită la ea de la înălțimea scenei.
Femeia pune mâna la gură, rușinoasă, și bolborosește ceva mai încet, cu ochii în pământ:
- Din Al...Alb...A...Albania...
- Greșit, zice dezamăgit prezentatorul.
Apoi face doi pași în față, până pe buza scenei, și anunță cu voce tunătoare și cavernoasă:
- Așadar, haideți s-o aplaudăm pe Nicoleta Marin din Moldova.
Lumea se pornește să aplaude îndelung, ca și cum pe scenă ar fi urcat însăși Maria Tănase.
Nicoleta Marin e masivă, nu grasă, și are prins în păr, pe-o parte, deasupra urechii, un trandafir roșu. E trecută binișor de prima tinerețe, dar în privire îi joacă un aer șăgalnic, încărcat de promisiuni.

Din boxe începe să curgă o melodie săltăreață. Prezentatorul se retrage cu spatele, ieșind din scenă cu un soi de plecăciune, ca samuraii. Între timp, cântăreața ridică microfonul spre gură și începe să-i zică:

Dragu mi-i unde-am vinit
Și cu șin' m-am întâlnit

Nu se termină prima strofă și se formează deja o mică horă. Un bătrân scheletic, cu geacă neagră de piele, la care a asortat o bască lucioasă, un alt pensionar cu pulover pe sub sacou, ochelari cu lentile groase și bască, și un al treilea, tot bătrân, cu mustață și ciufulit, sunt primii îndrăzneți. Li se alătură rapid câteva doamne, cea mai bătrână dintre ele cu o pungă de plastic pe cap, alta uscată și blondă, în hanorac albastru, și o femeie fără vârstă într-o geacă verde, cu părul roșu și lung. Se prinde în horă, surprinzător de vioaie, și o babă în palton, pantaloni army, basma înflorată și ochelari cu multe dioptrii.

Nicoleta Marin cântă mai departe. Trilul ei zboară prin aerul cenușiu și sinistru al Oborului și se scurge peste blocurile murdare, iar în frigul dimineții de sâmbătă îi ies din gură rotocoale de aburi.

Alt pensionar, cu fes tras peste sprâncene, se avântă în horă. Și-a suflecat pantalonul drept, lăsând să se vadă o șosetă albă și lungă. Femeia cu punga iese din schemă. Probabil s-a încălzit sub căciula transparentă. În locul ei intră în pași de dans o tipă îmbrăcată în negru, cu părul prins în coadă, care seamănă cu Monica Macovei.

Cei din ansamblul Dorulețul se țin de mâini, bărbați și femei, și se duc trei pași în față și trei în spate, în ritmul muzicii. Nu fac mare efort, dar mișcările par peste capacitatea fizică a celor trei flăcăi iernatici, care au pierdut lupta cu vârsta și sunt pe cale s-o piardă și pe cea cu kilogramele. Mă uit la ei cum gâfâie pe sub căciulile de oaie. Văd retrasă după lăzile cu legume o mașină a Salvării. E pentru voinicii din ansamblul Dorulețul, mă gândesc. Vârsta, efortul și căciula de miel nu fac casă bună. Monica Macovei iese din horă și pleacă grăbită. Mă gândesc că e chiar ea, cea originală. Nimic nu-i atrage mai mult pe politicieni ca o horă în stradă. Poate a încercat pentru câteva minute să facă o baie de mulțime, dar văzând că n-o recunoaște nimeni, s-a retras. 

Încep să fac poze cu telefonul tocmai când Nicoleta Marin atacă a doua piesă, schimbând ritmul. "Trandafir de la Moldova" atrage în horă o femeie vopsită blond și tunsă scurt, un nene cu șapcă albă și o tanti pe care crapă geaca de piele, cu geanta petrecută pe după gât ca poștașii. Mustăciosul intră în mijloc și o învârte pe tipa în hanorac albastru. Dacă i-ar face cineva așa bătrânelului din ansamblul Dorulețul, chiar și prezența salvării în zonă ar fi inutilă. Mustăciosul îi spune ceva la ureche femeii, în timp ce o sucește în dreapta și-n stânga, iar ea râde, cu capul dat pe spate. În timp, am constatat că mustăcioșii sunt glumeți, gagicari și îndrăzneți, dar și superficiali și mincinoși. Oricum, sunt băieți de viață. De câte ori întâlnesc un mustăcios, sunt aproape sigur că urmează să-mi spună bancuri.

"Trandafir de la Moldova" face ravagii. Se prinde în horă și o cântăreață de muzică populară în costum folcloric, iar lângă ea revine în ring baba cu punga pe cap. În peisaj intră, dezorientat, și un băiat al străzii îmbrăcat cu o geacă roșie, lungă și largă ca un sac. Ține o sacoșă în mână și se uită în sus, spre cer. Vorbește singur și nu se sinchisește de hora de lângă el.

O fată urâtă, pe la 25 de ani, joacă de ceva vreme cu foc mai în margine, în afara horei, cu mă-sa, și se uită la ea ca la Dumnezeu. Mă-sa e tunsă băiețește, iar sânii i se clatină la fiecare pas. Fata poartă părul prins în coadă, neîngrijit, și are ochelari uriași, care-i ocupă jumătate din față. Cealaltă jumătate e acoperită de coșuri. E sfioasă și parcă n-ar vrea să danseze, dar mă-sa o smucește și o controlează doar din încheietură. Știe, probabil, că dacă nu-i găsește ea bărbat, fata n-o să fie în stare să se mărite.

Le fac poze și îi filmez mai departe, dar mâna îmi îngheață pe carcasa rece a telefonului. Oamenii joacă în continuare, majoritatea bătrâni și prost îmbrăcați, și nu le pasă de frigul de afară. Când am ajuns în București, acum 22 de ani, mi-i imaginam altfel pe bucureșteni. Am înțeles de-a lungul vremii că trei sferturi dintre ei sunt oameni simpli de la țară, aduși de Ceaușescu cu forța din satele lor. Acum sunt pensionari sau așteaptă pensia, dar nu-și mai găsesc un rost în orașul ăsta tot mai aglomerat. Nu-și mai găsesc locul nici în satele lor sărace. Și-au vândut de mult casele de acolo sau frații lor au pus mâna pe curte, pe care au împărțit-o nepoților. Mă uit cum se învârt în horă și par fericiți, și mă gândesc că sunt captivi aici și n-au unde pleca. Și rămân așa, suspendați între două lumi, până la moarte, tânjind după satele de unde au plecat pe vremuri. Locul lor e undeva departe, pe câmpul de care le-a fost toată viața dor, nu într-un oraș unde totul costă: mâncarea, apa și chiar aerul.

Cântăreața lovește din nou cu a treia piesă. "Băieții" din ansamblul Dorulețul, epuizați, se mișcă tot mai greu și par mai degrabă niște suporturi înalte pentru căciulile de miel. Cântecul răsună peste Obor:

Foaie verde măr domnesc
Lumeeee
Îmi place să chefuiesc
Că tare mi-e dragă viața
Lumeeeee
Să beau până dimineața

Un polițist comunitar bătrân și scund fumează gânditor lângă mine și analizează femeile din horă. Le măsoară expert de sus până jos și trage din țigară. Fumul imi intră în ochi și mă uit urât la el. Îl văd stânjenit și încerc să destind atmosfera.
- De ce-ar dansa niște oameni amărâți la 10 dimineața, pe frigul ăsta, întreb.
Mă privește inexpresiv și aruncă chiștocul pe jos.
- De ce dansează? De beți, băi băiatule.
Tac. Nu mă gândisem la varianta asta.
- Băutura te faci să joci desculț pe zăpadă, zice el. N-are creierul treabă cu corpul, și dacă se strică, face ce vrea din corp.
- Și de ce să bei la 10 dimineața?
- De necazuri, băi băiatule, d-aia bei. Bei de amărât și de supărat.
Parcă vine și dinspre el un miros discret de băutură. Își aprinde o nouă țigară și se uită cu ochii întredeschiși la măturătoarea în verde, care tropăie mărunțel pe ritm.
- Îți dai seama cum se mișcă asta în... Începe să tușescă insinuant, inițial, dar o dă într-o tuse tabagică în toată regula.

Nicoleta Marin le zice cu foc mai departe.

Să ne cânte o vioară
Să stăm până mâine seară
Și-o trompetă de-ar cânta
Până mâine noi om sta

Încep să dau și eu din picioare, mai întâi de frig și apoi pe ritm, ca măturătoarea. Îmi amintesc cum mergeam cu părinții la nunți în copilărie, la țară. Oamenii din sat intrau în cort, de braț, soț și soție. Ele cu părul făcut "permanent" și cu toate inelele din casă pe degete. Unele aveau atât de multe inele încât țineau degetele răsfirate, ca ornitorincii. Ei pășeau alături, cu sacourile pe umeri și cu mâinile scoase din haină, ca un semn al relaxării supreme. Se așezau la mese lungi, asamblate din  scânduri, și după primul pahar de țuică spuneau glume deocheate. La început se servea mezelul. La sfârșitul anilor '80, când crescusem și începusem să merg și singur la nunți, mezelul se împuținase. Rudele mirilor îl acuzau pe bucătar că fură, dar adevărul era că nu prea se mai găsea nimic prin magazine. Cantitatea de mâncare din farfurie descreștea, începând cu masa gazdelor. Dacă nașul avea șase măsline în farfurie, la ultimul mesean mai ajungea doar una. Oamenii mâncau primul fel, iar după câteva pahare le venea cheful de dans. Mai întâi își făceau semne din sprânceană, peste masă. Dar tot nu se ridica nimeni și dansau o vreme așezați, mișcând doar din cap și din mâini. Ușor, ușor, se ridicau cu tot cu neveste și se prindeau în hore. Se mai întorceau la farfurii doar când venea friptura.

După miezul nopții se striga darul. Mirii, unul dintre socri și un lăutar umblau printre mese cu o pungă în care strângeau banii. Începeau cu crema. "De la nașul mare pentru ginerică și mireasă, 5.000 de lei și un servici de cafea". Nuntașii savurau momentul și strigau în cor: "Să trăiască!". "De la socrul mare, 2.000 de lei, un vițel și o lenjerie de pat!" "Să trăiască!" Mesenii obișnuiți plăteau mult mai puțin. Familiile dădeau 300 de lei, iar ăia singuri câte 150-200. Cei mai zgârciți veneau la nunți fără neveste, ca să nu plătească prea mult. Spaima gazdelor erau ăia care "stricau darul". Se găseau de fiecare dată unii care dădeau doar 100 de lei. "De la Gogu Ciocănel, o singură persoană, 100 de lei". Dinspre rudele mirilor pornea un murmur de dezaprobare. De fiecare dată, zgârcitul era anunțat ca fiind "o singură persoană". Asta suna cumva trist și parcă îl înțelegeai că nu a dat prea mult. Când omul care strica darul era așezat spre coada meselor, nu era o dramă. Dar dacă se posta pe la jumătate sau mai aproape de nași, nunta era compromisă. Toți cei de după el tăiau 50 de lei din dar, iar socrii se acreau la față și înjurau în barbă.

Târziu, după miezul nopții, formațiile treceau la piesele grele - sârbele, mult mai iuți decât horele. Oamenii jucau până făceau baltă cămășile. Rămâneau doar bărbații în fața scenei unde cântau lăutarii și se țineau de după umeri, împletindu-și picioarele ca și cum ar fi făcut niște driblinguri complicate. Cei din margini duceau mâna rămasă liberă la spate sau o mișcau pe sus, deasupra capului, pocnind din degete, "clic, clic". Asta denota plăcere și prin "clic" se elimina, cumva, și o parte din tensiunea sexuală latentă. În general, cei mai mari jucători erau flăcăi timizi în viața de zi cu zi, fără mare trecere la fete. Spre dimineață plecau toți la casele lor, beți morți și sprijiniți de neveste. Cei singuri rămâneau până se lumina de ziuă. Se trezeau la prânz irascibili și cu dureri de cap.

Peste Obor răsună de ceva vreme muzica săltăreață din Moldova. Oamenii din horă joacă veseli, ca și cum n-ar avea nicio grijă. Mă uit la ei și derulez în minte imagini cu zeci de vecini pe care i-am admirat, când eram copil, cum mergeau la nunți cu haina pe umăr, braț la braț cu nevestele, mulțumiți și îmbujorați de alcool. Astăzi, mulți dintre ei mai înseamnă doar niște cruci cenușii și triste ca blocurile din jur.

Nicoleta Marin cântă mai departe, iar cele două hale roșii ale Oborului seamănă, privite în aerul rece al dimineții, cu poarta de intrare de la Auschwitz.

Cine-i om viața-și trăiește
Lumeeee
Și ce-i place tot iubește
Și petrece cât se poate
Lumeeee
Chiar de-o fi o zi și-o noapte.

Un copil murdar face semne obscene din spatele boxei. În horă intră și ceva prospături. O tipă în haină galbenă, stridentă, cu un fel de izmene gri, strânse pe fund, și un nene cu geacă de fâș și privire pierdută. Mama și fiica, în colț, mai domolesc ritmul și dansează în linie, ținându-se de mână. Se sincronizează perfect, semn că nu sunt la prima reprezentație.

O chinezoaică cu vârstă incertă, între 40 și 80 de ani, filmează tot spectacolul cu telefonul. E probabil unul dintre asiaticii care vând marfă în bazar la Europa, ajunși aici în anii '90. Nu s-a dezbărat de vechile metehne, chemarea pozelor urlă încă în ea, însă a prins drag și de muzica populară. O bănuiesc a fi din prima generație de chinezi eșuați în România, cei romantici, care-și cărau compatrioții cu geamantanul.

Un bărbat cu șapcă mănâncă semințe și se uită pătruns la spectacol, iar o babă cu o cutie de vopsea în brațe cască gura lângă el. Băiatul străzii scoate din pungă un ziar de sport și începe să citească netulburat la o jumătate de metru de horă. În jur s-au strâns câteva zeci de oameni care se uită cu jind la horă, dar nu îndrăznesc să se bage.

Cântăreața nu se lasă. Băieții din ansamblul Dorulețul se clatină transpirați și visează frumos la pensie.

Bine-i șade omului
La masă cu neamul lui
Veniți frați și-om trăi bine
Că nu iei nimic cu tine
La, lai, la, la, la, la, la, lai, la, la, la ...
La, lai, la, la, la, la, la, lai, la, la, la ...

Oamenii joacă mai depate, iar publicul aplaudă. Le place spectacolul și sunt fericiți. Îmi place și mie. Ascult și îmi amintesc de copilărie și parcă afară nu mi se mai pare atât de frig. Mă scutur din reverie și intru în hală să cumpăr pești. Stau un sfert de oră până îi curăță de solzi. Când mă întorc, Nicoleta Marin își terminase reprezentația. Se retrăsese și ansamblul Dorulețul. Unuia dintre flăcăi îi văd căciula de miel în spatele scenei, ițindu-se de după paiele aruncate ca-ntr-un tablou. Un fum subțirel i se împletește în jurul blănii de miel. "Vezi, bă, că dai foc la paiele alea", îmi vine să-i strig ca la noi, țară, dar mă răzgândesc. Merită și el un fum după o muncă epuizantă.

Prezentatorul prosper cu fulăraș revenise între timp în prim plan. Pe scenă se aliniaseră, în picioare, la o masă, patru femei și omul străzii, cel care citea ziarul de sport. Tocmai începuse un concurs de curățat usturoi, cu premii în natură. Prezentatorul încearcă să facă atmosferă, simțind că oamenii din jur, lăsați fără muzică, se plictisesc deja și încep să plece. Se duce la una dintre femeile concurente și-i bagă microfonul sub nas:
- Doamnă, o să se bucure soțul când o să vadă ce repede curățați usturoiul.
Femeia chicotește și trage mai departe cu unghiile de coaja usturoiului. Prezentatorul nu se lasă. Provoacă dialogul. Vrea atmosferă.
- Cum îl cheamă, doamnă, pe soț?
- E plecat, face femeia.
- Unde?
- În Germania.
- Aoloeu, ce rău i-o fi, zice prezentatorul și se uită superior peste capetele audienței, mulțumit de ce-a zis.
Parcă e mai frig fără muzică. În piață începe să secere vântul la oase. Un bătrân târăște un câine mic în lesă, cu hăinuță gri pe spate și cu glugă, mai bine îmbrăcat decât stăpânul. Două babe cu băscuțe croșetate, poate profesoare pensionare, trag după ele două plase aproape goale. O femeie cu pălărie împinge un cărucior cu rotile, în care pare că doarme o bătrână cu părul foarte rar. Genunchii ascuțiți i se conturează prin pătura murdară.
Vocea prezentatorului cu fular domină larma din piață:
- Eu am o vorbă: cât o să mai am zile o să rămân aici, în țara asta, că e foarte bine.

Copilul de după boxă n-a obosit să facă semne obscene, dar nu-l bagă nimeni în seamă. Lângă o tarabă, un nene slab trage cu sete dintr-o țigară. Undeva, alături, sub un panou pe care scrie "Varză murată", un bătrân cu părul alb privește în zare. O femeie cu sandale bărbătești, pe care pensionarii le poartă de obicei cu șosete, târăște încet o pungă neagră. Mi-e frig și mă duc spre mașină. În stânga văd o clădire afumată, ca și cum ar fi supraviețuit unui incendiu, pe care scrie "Aversa Manufacturing". Blocurile cenușii de la Obor se profilează pe cerul respingător al dimineții ca niște pietre de mormânt. O femeie mută dintr-o plasă în alta doi castraveți minusculi, iar de undeva, de pe coșul unei terase, iese un fum negru.
Prezentatorul și-a făcut treaba și se pregătește să plece acasă. A distrat lumea și toți sunt mulțumiți. Și el, și primarul, și oamenii. Suflă în palme, își freacă mâinile și încheie spectacolul optimist:
- Mamă, da' ce bate vântu' ăsta. Hai, s-avem de sănătate, că de restul ne descurcăm noi, nu-i problemă!

Las peștele în portbagaj și mă urc în mașină. Pornesc motorul și arunc o privire în oglinda din stânga, ca de fiecare dată când plec de pe loc. Păianjenul prinsese o musculiță. Stă pe marginea oglinzii și se uită la ea de la distanță, așteptând să obosească. Are răbdare, pentru că știe că ajunsă aici, nu mai are nicio șansă să scape. Bag în marșarier și plec. Oamenii roiesc în jur mici și gălăgioși, ca niște insecte. Pornesc radioul. "I want to break free", țipă Freddie, iar eu dau muzica mai tare. Musculița se zbate săltăreț în plasă. Privită din interiorul cald al mașinii, pare liberă și veselă, ca și cum s-ar fi prins într-o horă.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
liviu iancu
opinie
obor
primarie sector 2
spectacol