Cea mai mare enigmă a alegerilor încheiate o reprezintă românii. Iar dintre ei, românii trăitori în străinătate sunt cei mai misterioși. Nu au trecut nici trei zile și, deja, am parcurs câteva teorii, de la cele mai simple până la cele mai îmbârligate. Mărturisesc că am fost vrăjit de unele, până în clipa în care am dat de altele. Mă voi referi numai la cele care au apelat la o adresare civilizată, lipsită de zorzoane și injurii și care au făcut, cât de cât, apel la date verificabile.
Prima găsește cauza votului pro-Simion pe seama rasismului / xenofobiei românești. Expații, ajunși în țări prospere și unde câștigă / câștigau mai bine decât în România, se confruntă cu fenomenul imigrației de pe toate continentele, cu precădere Africa, Orientul Apropiat și Asia.
De unde poziția lor socială se stabilizase, au o puternică reacție de neacceptare și respingere față de negri sau musulmani. Muncile cele mai umile pe care le-au practicat ei înșiși ani de-a rândul cad de acum în sarcina celor nou veniți. E un pericol, izvorât din politicile imigraționiste ale statelor de rezidență.
4 iunie Eveniment Profit.ro - Piața imobiliară între șocuri și oportunități - Ediția a V-a
Astfel, dacă în noile țări nu au cum să oprească fenomenul, atunci măcar să o facă propria țară. Să ferească România de decadența și toleranța occidentală. Și, eventual, de stricarea ordinii sociale. Autorul observă că votul majoritar pro-Simion vine din țările occidentale dezvoltate.
A doua ia în calcul identitatea socială. Votanții pro-Simion ar fi foștii săraci, rupți de meleagurile natale din cauza foamei. Ei muncesc din greu în Occident, pe salarii mici, în condiții aspre, astfel încât, deși câștigă sau câștigau mai mult decât în România, abia acum își aduc aminte cu melancolie, duioșie și dor de casa părintească.
Ca în orice amintire, cele rele s-au spălat, iar România e din nou pământul făgăduinței. Acolo e cozonacul cald, lumea e liniștită, iar aerul, curat, Ce mai, Paradisul. Ceea ce nu trebuie să se întâmple e ca România să devină Occident. Să rămână așa cum au lăsat-o. La marginea lumii. Pură și săracă, dar cinstită. Ei vor continua să trudească în Occidentul dușmănos, dar se vor întoarce să moară, ca elefanții, pe pământul sfânt.
A treia teorie vorbește de scăderea rangului social. Mulți români emigranți s-au simțit aproape două decenii superiori financiar (chiar dacă condițiile sociale au fost mai grele) populației românești rămase acasă. Creșterea continuă a nivelului de trai a concetățenilor de aici au resimțit-o ca pe o scădere a rangului, a superiorității.
Cum spune cineva, cu 1000 de euro defilai în România acum 20 de ani, acum e doar un salariu mediu. Schimbarea polilor de putere s-a petrecut treptat, pe nesimțite. Ei continuă să câștige suficient la noile locuri de muncă, însă acasă lucrurile s-au schimbat. A apărut o nouă clasă mijlocie care nu numai că i-a egalat în venituri, dar i-a și depășit. Acest lucru trebuie stopat. Să moară capra vecinului.
A patra vorbește de identitatea națională. Cum îmi spunea și o prietenă din Anglia, mulți dintre conaționalii pripășiți pe care i-a întâlnit pe acolo o duc bine, economic. Însă cei mai mulți nu sunt integrați și nici identitate națională nu au. Obiceiurile locului le-au rămas străine. Au o nevoie absolută (ca noi toți) să facă parte dintr-o comunitate cu tradiții și reguli stricte. Europenismul nu le oferă decât singularitate, individualism, de aceea și-ar dori să fie „cineva”.
Această comunitate-comuniune se poate traduce printr-un grătar în aer liber, un chef cu chiuituri sâmbăta, un lasă-mă-să-te-las fără reguli și câte și mai câte. Civilizația occidentală reglementează aspru ieșirile în natură, ca pe niște ieșiri în decor. Viața trebuie și alt sens decât cel economic. Despre componenta religioasă nu vorbesc, dar nici nu am văzut voci clare, bazate pe altceva decât prejudecăți.
Am și eu o teorie, cum altfel? Părerea mea este una simplă. Cred că celelalte au eliminat inconștient și fără vreun gând ascuns hălci importante din analiză. Componenta de care vorbesc nu încape, pur și simplu, în teorie, deși este și ea o teorie.
Oamenii sunt diferiți. Oamenii au dreptul să creadă ce doresc. Să voteze ce le place. Ideea „pro-europenilor” e că alegem conștient, deci „ceilalți” ar fi „inconștienți”. Mă tem că nu e așa. Convingerea că „am ales bine” e ulterioară deciziei care vine din afecte. Știi că alesul tău are defecte, că e un palavragiu, un bâlbâit, un neisprăvit, un hoț, însă dragostea născută din nimic te orbește.
«Nu știe bărbatul ce știe tot satul» e un proverb mai adevărat decât pare. Suntem neputincioși în fața pasiunilor noastre și alegem de multe ori împotriva propriilor interese. Mai apoi, conștiința și educația caută explicații, justificări, îndemnuri, pe care le găsim, printre tumbe și zvârcoliri logice. Avem păreri, trăiri și resentimente de tot soiul – și totul vine din dragoste, din pasiune.
Când învingătorii se tot întreabă ce o fi în capetele celorlalți și ajung la concluziile pe care le-am expus mai sus, învinșii își pun aceleași probleme. E de domeniul evidenței că lumea nu acceptă alte puncte de vedere și caută mașinațiuni, comploturi, prostie, răzbunare și toată gașca din care se compun, ritmic, din patru în patru sau din cinci în cinci ani, Cavalerii Apocalipsei, în frunte cu Necuratul. Gașca, grupul sau bula ne impun ideile fără de care am fi mai gânditori, mai circumspecți, mai ezitanți.
Nimeni nu pare dispus să accepte că el însuși manifestă, irațional, aceeași veche dimensiune umană: ne iubim conducătorii mai mult decât pe noi înșine.
Până în clipa în care creierul se trezește din beție și nu îi mai adorăm.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
