Deși poate părea altfel, acest text este și nu este despre alegeri. Nu este direct despre alegerile prezidențiale, dar este despre alegerile de politică economică care vor ghida sectorul energetic românesc.
România are tot ce-i trebuie să devină un lider regional în energie, iar lista proiectelor strategice sună impresionant. Neptun Deep – cel mai mare proiect de exploatare
a gazului natural din Europa de Est, estimat la peste 4 miliarde euro – a primit undă verde în 2023, iar producția efectivă va începe în 2027. O altă promisiune - onshore - i se alătură: Caragele Deep, o investiție semnificativă în forarea la mare adâncime. România devine producătorul numărul 1 de gaze naturale din Uniunea Europeană. Apoi, proiectul-pilot cu reactoare modulare nucleare (SMR) de la Doicești este unic în regiune și poate pune România pe harta tehnologiilor energetice ale viitorului. Dar lucrările avansează lent, iar birocrația națională pare mai grea decât inovația nucleară.
28 mai Maratonul Fondurilor Europene
4 iunie Eveniment Profit.ro - Piața imobiliară între șocuri și oportunități - Ediția a V-a
Avem și zeci de proiecte de parcuri solare și eoliene în derulare – în Dobrogea, Oltenia și sudul Moldovei. Însă investitorii se plâng constant de întârzieri la avize, lipsa capacității rețelei de transport și o lipsă cronică de coordonare între autoritățile locale și centrale.
Avem proiecte care sună bine, nu? Dar realitatea e că avem potențial și riscăm să îl irosim. Și, ironic, cei mai mari dușmani nu vor fi geopolitica sau lipsa de bani. Ci chiar propria abordare de politică economică, industrială și energetică. Toată lumea vrea să investească în energie, dar România nu prea vede la față această „toată lume” a investitorilor strategici. Capitalul global caută oportunități în energie. SUA, Golful Persic, Coreea de Sud, Norvegia – toți sunt gata să investească. Dar capitalul nu iubește incertitudinea. Iar România oferă, din păcate, prea multă.
Pe hârtie, România ar trebui să fie pe val. În realitate, blocajele administrative, avizele care durează ani și lipsa de coordonare între instituții țin investițiile pe loc.
Mulți reclamă nevoia de investiții masive în noi unități de producție de energie și în rețelele de distribuție a acesteia. Însă un mare blocaj e tocmai infrastructura, țara continuă să se chinuie să exploateze o rețea gândită pentru alte vremuri. Rezultatul? Proiectele de energie regenerabilă nu se pot conecta la sistem. E ca și cum ai avea apă curată la robinet, dar conductele sunt sparte.
Sistemul energetic românesc nu mai este calibrat pentru valul de investiții care vine. Rețeaua de înaltă tensiune este învechită și nu poate absorbi cantitățile mari de energie regenerabilă produse local. Conectarea regiunilor cu potențial (Dobrogea, Moldova de Sud) la rețeaua națională e încă parțială, iar proiectele de dezvoltare a rețelei de transport avansează greu din lipsă de fonduri și coordonare. Fără investiții majore în transport și stocare de energie – din fonduri publice, private sau europene – orice megawat instalat riscă să rămână „prizonier” în câmp.
Apoi, reglementările se schimbă mai repede decât „curge” curentul prin rețele. Cel mai des invocat obstacol de investitori? Impredictibilitatea. Nu doar cea fiscală în sensul clasic, ci în sensul mai profund: lipsa de stabilitate legislativă și a cadrului de reglementare, lipsa de predictibilitate a sistemului de taxe și impozite care „amendează” sectorul energetic în loc faciliteze dezvoltarea lui. Un investitor serios vrea un lucru simplu: stabilitate.
În România, asta e tot mai greu de livrat. În ultimii doi ani am schimbat taxe, am introdus contribuții noi, am modificat legi și strategii. Cum să bagi sute de milioane sau chiar miliarde într-un proiect dacă nu știi ce reguli vor fi peste 6 luni?
Și totuși, nu e „rocket science”. România nu trebuie să inventeze soluții noi, ci doar să le aplice pe cele care deja funcționează în alte țări. În primul rând, eliminarea barierelor administrative și fiscale ce stau în calea investițiilor în producția și distribuția de energie. Este nevoie de o lege clară și stabilă pentru investițiile în energie. Cu reguli simple și predictibile. Apoi, avem nevoie de un sistem rapid și digitalizat de avizare.
Ceva care să nu mai consume până la 24 de luni pentru un aviz. În continuare, statul trebuie să încurajeze și poate chiar să (co)finanțeze investițiile mari în rețeaua de distribuție. Dacă România hotărăște că vrea energie regenerabilă, atunci trebuie s-o și poată transporta. Cât privește forța de muncă, țara - mediul academic în strânsă legătură cu mediul privat - trebuie să deruleze programe reale de formare. Cu burse, traininguri și reconversie. Și, de ce nu, România poate dezvolta cu adevărat un hub industrial de energie. În Dobrogea, de exemplu, sau în Oltenia, în Ardeal sau în Moldova, cu tot ce trebuie: teren, infrastructură, regim fiscal atractiv.
Și dacă mâine am rezolva tot… cine ar lucra în toate aceste proiecte? Pentru că un lucru despre care se vorbește prea puțin e nevoie de forță de muncă specializată. Inginerii, tehnicienii, instalatorii, toți sunt puțini și sunt căutați în toată Europa. Trebuie să pregătim oameni pentru energia și pentru industriile de mâine. Fără oameni bine pregătiți, nicio uzină de hidrogen, nicio centrală SMR, niciun parc solar nu vor funcționa singure.
Dintr-un punct de vedere, România are noroc. Este o țară bogată în resurse, conectată la Europa, cu parteneri puternici. Dar și cu șansa reală de a face diferența în noua economie. Ce ne lipsește? Decizia de a ne lua în serios. Energia nu e doar despre centrale, turbine și fire-ntinse peste țară. E despre creștere și stabilitate economică, despre dezvoltarea industrială, despre locuri de muncă, bani în buget și independență. E despre viitorul nostru, al tuturor.
Dacă energia este motorul economiei viitorului, atunci trebuie să decidem: vom fi parte din motor – sau doar o rotiță care scârțâie?
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
