Un simplu nou tarif semnat cu carioca de Donald Trump poate declanșa o reacție în lanț, indirectă, în România. La capătul firului, tarifele vamale impuse de SUA Uniunii Europene pot lovi producători români de componente auto din Argeș și Dolj, pot crește prețurile la echipamente medicale în spitalele din Iași și pot amâna investiții strategice în infrastructura digitală din Cluj, de exemplu. Un război comercial SUA – UE nu e o simplă dispută între două blocuri economice mari — este un test de stres pentru întreaga arhitectură economică globală. Iar România, cu toate ambițiile ei europene, intră în acest conflict pe post de piesă într-un amplu joc de domino.
În teorie, războaiele tarifare sunt niște bătălii între giganți. SUA și UE își încordează mușchii prin impunerea unor taxe pe produse importate — ba oțel și aluminiu din Europa, ba motociclete Harley și bourbon american, ba echipamente IT, ba vinuri franțuzești. Totul pare un meci de box la nivel macro, fără legătură directă cu viața de zi cu zi din România. Doar că, în practică, efectele acestor măsuri comerciale se strecoară rapid, nevăzut, până în cele mai mici noduri economice ale continentului. România este unul dintre ele.
România nu este un exportator major către Statele Unite. Volumul schimburilor comerciale directe este relativ modest. Dar asta nu înseamnă că suntem izolați. Dimpotrivă. Suntem profund integrați în lanțurile valorice europene — adică acele rețele complexe prin care o piesă produsă la Timișoara ajunge, după asamblare în Slovacia și testare în Germania, să fie vândută ca produs final în California. Dacă piața americană impune taxe mari pe mașinile europene, nu doar constructorii germani suferă. Suferă și subcontractorii lor din România, care văd cum comenzile scad, fluxurile se încetinesc, iar investițiile sunt puse „on hold”.
Mai mult decât atât, SUA sunt un furnizor esențial de tehnologie, echipamente medicale, software industrial și componente energetice. O taxă în plus înseamnă prețuri mai mari la importuri. Spitale din România care așteaptă ventilatoare sau roboți chirurgicali din SUA pot fi nevoite să le amâne din cauza costurilor. Companii din energie sau IT care depind de tehnologii americane devin mai vulnerabile. Într-o economie cu spațiu limitat, fiecare astfel de șoc este resimțit mai acut decât în Vest.
Iar în spatele acestor efecte economice vizibile se ascunde o problemă de fond: România are puține pârghii proprii într-un conflict comercial de asemenea magnitudine. Suntem în UE și asta ne oferă protecție, dar și constrângeri. Politicile comerciale UE-SUA sunt stabilite la Bruxelles, nu la București. România are limite în a-și negocia singură scutiri sau tratate bilaterale. Tot ce putem face este să jucăm cât mai inteligent în cadrul oferit, să ne adaptăm și — mai ales — să ne diversificăm.
În mod ironic, în această criză latentă se ascunde și o oportunitate. Războiul tarifelor poate deveni un catalizator pentru repoziționarea strategică a României. Dacă lanțurile de aprovizionare transatlantice se fragmentează, Europa va avea nevoie să-și consolideze propria capacitate internă de producție și inovare. România poate profita dacă devine un hub regional de producție, logistică sau cercetare. Dar pentru asta e nevoie de un plan coerent, de investiții masive în infrastructură, educație și digitalizare. E nevoie de curaj politic și viziune economică. Altfel, rămânem periferici.
În același timp, am putea să accelerăm deschiderea către alte piețe. Asia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord — toate acestea sunt regiuni în care România poate crește economic prin exporturi, parteneriate și investiții. Nu putem miza la nesfârșit doar pe motorul franco-german. Dacă acel motor se gripează din cauza unui conflict comercial cu SUA, trebuie să avem alte roți de rezervă.
Războiul tarifelor nu este doar o chestiune de economie. E un joc geopolitic de influență. SUA încearcă să-și protejeze industriile strategice, UE își apără suveranitatea digitală și ecologică, iar China privește și speculează. În acest context, România nu-și poate permite să fie un simplu spectator. E nevoie de un plan național de reziliență comercială, de o strategie clară de parteneriate și de o capacitate reală de reacție la șocuri externe.
Astfel, ne vom proteja să fim la mâna altora. Pentru că, într-o țară cu economie și buget public fragile, fiecare scumpire, fiecare investiție amânată, fiecare loc de muncă pierdut dintr-o fabrică subcontractoare înseamnă mai multă tensiune socială și mai puțină încredere în viitor.
România are potențial. Dar are și o alegere de făcut. Să se ferească a naviga pasiv în derivă prin turbulențele comerțului global și să construiască o strategie adaptată vremurilor și provocărilor. Nu suntem în prima linie a acestui război comercial, dar suntem într-o linie vulnerabilă. Să nu ne iluzionăm: dacă SUA strănută și UE tușește, noi facem febră.
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
