După 1989, antreprenorii români au pornit aproape de la zero. Au construit companii, industrii, rețele comerciale, branduri, servicii moderne și prezență internațională într-un context în care statul nu a fost întotdeauna un partener predictibil, iar capitalul, expertiza și încrederea trebuiau create simultan. Au traversat tranziția, inflația anilor ’90, privatizările, crizele financiare globale, aderarea la Uniunea Europeană, pandemia, șocul energetic și efectele unui război la graniță.
De fiecare dată au găsit resurse pentru a merge mai departe. Această capacitate de adaptare este una dintre marile realizări ale capitalismului românesc. Reziliența a devenit aproape o marcă identitară a mediului de afaceri autohton, un reflex cultural, nu doar o competență economică. Dar tocmai aici apare provocarea următoarei etape. Reziliența, oricât de importantă, nu mai este suficientă. Pentru că reziliența este, prin definiție, o virtute defensivă. Te ajută să reziști. Nu te ajută, singură, să conduci și să preiei inițiativa.
De ce reziliența nu mai este suficientă
În ultimele decenii, obiectivul principal al mediului de afaceri a fost să supraviețuiască, să se dezvolte și să recupereze decalajele față de economiile occidentale. A fost o cursă de recuperare, iar reziliența era exact instrumentul potrivit pentru o asemenea cursă.
Astăzi, România se află într-un alt moment istoric. Provocările nu mai sunt doar economice. Sunt geopolitice, tehnologice, demografice și instituționale. Competiția pentru investiții este mai dură, iar capitalul global a devenit mai selectiv și mai politizat. Tehnologia schimbă modelele de business într-un ritm fără precedent, comprimând avantaje construite în ani de zile. Presiunea fiscală este în creștere. Demografia lucrează împotriva noastră. Iar mediul politic traversează una dintre cele mai complicate perioade ale ultimilor ani.
Într-un asemenea context, adaptarea permanentă nu poate fi singura strategie. Cine doar reacționează va fi mereu cu un pas în urma celor care definesc terenul de joc. Următorul nivel al sectorului privat românesc înseamnă trecerea de la reziliență la influență. De la reacție la inițiativă. De la supraviețuire inteligentă la leadership economic asumat. Nu mai este suficient doar să răspundem la deciziile statului. Trebuie să contribuim la definirea direcției în care merge România.
Cele trei vârste ale capitalismului românesc
Pentru a înțelege unde ne aflăm, merită să privim parcursul ca pe o succesiune de vârste, fiecare cu logica și eroii ei.
Prima vârstă a fost supraviețuirea. Anii ’90 și începutul anilor 2000. Logica dominantă era rezistența: să construiești ceva care să nu se prăbușească la primul șoc. Eroul acestei vârste a fost fondatorul-pionier, omul care a riscat totul fără manuale și fără plasă de siguranță.
A doua vârstă a fost creșterea. Aderarea la UE a deschis piețe, fonduri și standarde. Logica dominantă a devenit scalarea: cifră de afaceri, cotă de piață, expansiune. Eroul acestei vârste a fost antreprenorul-constructor, cel care a transformat o afacere într-o companie.
A treia vârstă, cea în care intrăm acum, este leadershipul. Logica nu mai este supraviețuirea, nici doar creșterea, ci influența: capacitatea de a modela mediul, nu doar de a prospera în interiorul granițelor sale. Eroul acestei vârste nu mai poate fi doar proprietar. Trebuie să devină actor strategic: cineva care înțelege că destinul companiei sale este legat de destinul țării.
Fiecare vârstă a cerut alte calități. Greșeala ar fi să intrăm în a treia vârstă cu instrumentele primei.
Lecțiile Germaniei, Italiei și Poloniei
Marile economii europene oferă câteva lecții utile, nu pentru a fi copiate, ci pentru a fi traduse în context românesc.
Germania și-a construit puterea economică pe Mittelstand: companii familiale și regionale extrem de competitive, adesea lideri mondiali în nișe pe care publicul larg nici nu le cunoaște, capabile să exporte la nivel global și să ofere stabilitate pe termen lung. Lecția germană este că reușita economică nu vine doar din giganți economici, ci dintr-o țesătură densă de campioni discreți.
Italia a reușit să transforme numeroase afaceri de familie în adevărate instituții economice și sociale, cu influență asupra direcției de dezvoltare a țării și cu o capacitate remarcabilă de a converti tradiția în brand și brandul în putere de export.
Polonia, poate cel mai relevant exemplu pentru România, încearcă astăzi să transforme succesul generației fondatoare într-o nouă etapă de profesionalizare, internaționalizare și instituționalizare a capitalului autohton și o face cu o ambiție de stat care lipsește deseori din conversația noastră publică. Varșovia a înțeles că un capital național puternic este o componentă a suveranității, nu un accident al pieței.
Niciuna dintre aceste țări nu este perfectă. Dar toate au înțeles un lucru esențial: sectorul privat nu este doar un beneficiar al stabilității naționale. Este unul dintre creatorii acesteia. România trebuie să ajungă la aceeași concluzie. Nu prin importul unor modele externe, ci prin construirea unei versiuni românești a maturității economice, una care să țină cont de poziția noastră la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO.
Marea tranziție: de la fondatori la noua generație
Una dintre cele mai importante transformări ale următorului deceniu va fi transferul de leadership către noua generație. Mii de companii românești construite după 1989 se apropie de momentul succesiunii. Fondatorii care au pornit la drum în jurul vârstei de treizeci de ani ajung acum la vârsta la care întrebarea „ce se întâmplă mai departe?” nu mai poate fi amânată. Această schimbare este mult mai importantă decât pare la prima vedere. Nu discutăm doar despre cine va conduce afacerile de mâine. Discutăm despre ce fel de capitalism vrem să avem peste zece sau douăzeci de ani.
Succesiunea este, statistic, momentul cel mai periculos din viața unei companii de familie. Multe afaceri solide nu mor din cauza concurenței, ci din cauza unei tranziții prost gestionate. Dar succesiunea este și o oportunitate rară de reinventare: noua generație vine cu altă educație, alt apetit pentru tehnologie și o relație mai naturală cu lumea. Noua generație va moșteni companii valoroase, dar și responsabilitatea de a le transforma în organizații mai profesioniste, mai inovatoare și mai internaționale.
Familiile de business românești au oportunitatea de a deveni mai mult decât proprietari de companii. Pot deveni actori ai dezvoltării naționale. În multe state europene, marile familii antreprenoriale investesc în educație, cercetare, fundații, proiecte civice, think tank-uri și inițiative strategice. Capitalul lor nu rămâne doar capital: devine infrastructură care generează încredere, idei și instituții.
România are nevoie de mai multe astfel de exemple. Avem nevoie de instituționalizarea succesului antreprenorial și de transformarea capitalului românesc într-o resursă strategică pe termen lung. Un capital care nu se gândește doar la trimestrul următor, ci la generația următoare.
Când politica este volatilă, economia trebuie să fie stabilă
Trăim o perioadă în care volatilitatea politică riscă să afecteze încrederea și predictibilitatea, exact cele două lucruri de care orice investiție are cea mai mare nevoie. Acesta este momentul în care sectorul privat trebuie să își asume un rol mai matur și mai vizibil.
Nu pentru a înlocui politica. Nu pentru a intra în competiție cu instituțiile statului. Ce poate face sectorul privat este să ofere continuitate atunci când politica este fragmentată și să contribuie la stabilitate atunci când societatea are nevoie de repere.
Când statul demonstrează ezitare, sectorul privat trebuie să transmită direcție. Când politica este blocată în calcule tactice, mediul de afaceri trebuie să gândească strategic. Când ciclurile electorale generează incertitudine, companiile trebuie să continue să investească, să exporte, să inoveze și să construiască.
Există aici și o dimensiune despre care vorbim prea rar: predictibilitatea este, în sine, un produs de export. Un mediu de afaceri care rămâne serios, previzibil și ambițios chiar și atunci când politica șovăie transmite în exterior un mesaj despre România mai puternic decât orice campanie de imagine. Acesta nu este doar un rol economic. Este un rol de responsabilitate națională.
Trei misiuni pentru următoarele 12 luni
Sectorul privat românesc are nevoie de o voce mai coerentă și mai puternică. Nu este nevoie de încă un document tehnic de sute de pagini, pe care nimeni nu îl citește și pe baza căruia nimeni nu acționează. Este nevoie de câteva obiective clare și asumate public: competitivitate, stabilitate fiscală, infrastructură, energie, educație, digitalizare și investiții. O agendă pe care orice antreprenor să o poată defini în trei propoziții și pe care orice guvern să fie nevoit să o ia în serios.
O agendă simplă, coerentă și susținută consecvent timp de mai mulți ani poate avea un impact mai mare decât zeci de reacții punctuale risipite în zgomotul cotidian. Forța nu vine din volumul revendicărilor, ci din constanța lor.
Mai multă ambiție regională
România trebuie să înceapă să gândească mai ambițios și mai departe de propriile granițe. Reconstrucția Ucrainei, modernizarea Republicii Moldova, transformările din domeniul energiei și reconfigurarea hărții energetice a Mării Negre, dezvoltarea industriei de apărare și reașezarea lanțurilor de aprovizionare europene reprezintă oportunități istorice care nu se vor repeta într-o generație.
Întrebarea nu este dacă există oportunități. Întrebarea este dacă avem suficientă ambiție pentru a le valorifica sau dacă le vom privi cum sunt valorificate de alții, de la o distanță confortabilă.
Avem nevoie de mai mulți campioni regionali, de mai multe companii românești care să investească în regiune și internațional, de un coridor economic real între Constanța și Odesa și de mai multe proiecte care să poziționeze România drept hub, nu doar drept piață. Geografia ne-a așezat la o intersecție strategică. Rămâne să ne comportăm ca atare.
O voce publică mai puternică
Prea des, antreprenorii români aleg discreția. Această alegere este de înțeles. Vine dintr-o memorie istorică în care vizibilitatea aducea mai degrabă riscuri decât beneficii. Dar într-o perioadă în care încrederea publică este fragilă, liderii economici credibili pot deveni repere de stabilitate și încredere, uneori mai credibile decât vocile politice, tocmai pentru că nu sunt prizonierii ciclului electoral.
România are nevoie de antreprenori care să vorbească mai mult despre viitor, educație, competitivitate, inovare și dezvoltare. Care să ofere tinerilor un model de succes legitim, construit prin muncă și viziune, nu prin proximitate față de putere. Nu din partizanat politic. Ci din responsabilitate față de societate.
De la competitivitate la leadership
Adevărata provocare a următorului deceniu nu este supraviețuirea. Este leadershipul. România nu duce lipsă de energie antreprenorială. Nu duce lipsă de talent. Nu duce lipsă de oportunități. Ceea ce lipsește uneori este coordonarea, ambiția colectivă și capacitatea de a transforma succesul individual într-un proiect național de dezvoltare. Avem mulți câștigători individuali și prea puține victorii comune.
Economia este astăzi și politică de securitate. Companiile solide, exporturile, investițiile, energia, tehnologia și infrastructura reprezintă forme de putere națională. Într-o regiune în care liniile de falie geopolitice trec chiar prin vecinătatea noastră, capacitatea economică nu mai este un subiect exclusiv securitar.
România nu va fi mai influentă în regiune doar prin declarații diplomatice. Va fi mai influentă prin capacitatea sa de a produce, de a investi, de a inova și de a conecta economii, oameni și oportunități. Prima vârstă a capitalismului românesc a fost supraviețuirea. A doua a fost creșterea. A treia trebuie să fie leadershipul. Sectorul privat românesc și-a demonstrat reziliența. Următoarea sa misiune este să își asume influența, să gestioneze cu maturitate tranziția generațională și să transforme competitivitatea acumulată în ambiție regională.
Într-un moment în care politica pare adesea fluctuantă, România are nevoie de o economie care să stea dreaptă. Iar sectorul privat românesc poate deveni una dintre cele mai importante surse de stabilitate, încredere și ambiție pentru viitorul țării.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
