Dar tot din capul locului subliniez că acest comentariu este scris în atenția oricărui partid și a oricărui politician care se va regăsi în viitorul apropiat la conducerea țării.
Cele scrise mai jos nu au altă doctrină decât aceea a supraviețuirii economiei naționale într-un spațiu european aflat în plină tectonică geopolitică. Fereastra de oportunitate este deschisă, dar curentul istoriei suflă repede. Dacă ratăm această oportunitate, peste zece ani nu vom mai discuta despre cum să ajungem din urmă vestul Europei, ci despre cum am pierdut definitiv ocazia de a fi relevanți. Să mă explic:
Ne aflăm în fața unei reconfigurări masive a regulilor de joc la nivel european: o restructurare radicală, instabilă și profundă a sferelor de influență, a alianțelor și a raporturilor de putere dintre statele de pe continentul european. Noul Cadru Financiar Multianual pentru perioada 2028–2034, cu un buget propus la circa 2.000 de miliarde de euro, schimbă paradigma din temelii. Apune modelul vechi, bazat pe alocări naționale confortabile și garanții pasive. Pentru România, proiecția indică o alocare directă de aproximativ 60 de miliarde de euro prin Planul Național și Regional de Parteneriat — bani condiționați strict de jaloane, reforme și rezultate măsurabile. Însă marea competiție și, de fapt, marele test de maturitate pentru o țară ca Româmia, nu se va da pe aceste fonduri garantate prin formula negociată politic. Adevărata bătălie economică a următorului deceniu se va purta pe uriașul pachet de peste 400 de miliarde de euro ce va fi gestionat prin Fondul European pentru Competitivitate și programul Horizon Europe.
Aceste 400 de miliarde de euro nu au destinatari prestabiliți. Banii aceștia nu sunt rezervați nici României, nici altor țări din Est. Ei nu se distribuie pe criterii de coeziune, ci se vor pune la bătaie într-o competiție dură, proiect cu proiect, în confruntare directă cu pilonii industriali și liderii academici ai Europei — din Germania și Franța, până în Suedia și Olanda. Riscul existențial pentru România nu este acela de a rata alocarea directă de 60 de miliarde, ci complacerea în iluzia că această sumă ne-ar fi suficientă. Dar dacă ne mulțumim cu firimiturile garantate și abandonăm bătălia pentru fondurile competitive, vom privi neputincioși cum noua generație de industrii europene — de la inteligență artificială, semiconductori și apărare, până la biotehnologii și chimie avansată — se construiește în altă parte, în timp ce noi rămânem să plătim factura consumului.
Pentru a intra în această nouă eră cu șanse reale, primul pas este exercițiul onestității. Trebuie să îngropăm definitiv fantezia că o economie de dimensiunea celei românești poate fi performantă pe toate fronturile simultan. Discursurile glorioase, patriotarde și populiste nu mai pot ține loc de strategie reală; într-o Europă aflată în plină tectonică geopolitică, supraviețuirea economică cere pragmatism dur și alegeri clare, nu iluzii îmbrăcate în lozinci.
Dispersia resurselor a fost, istoric, rețeta perfectă pentru mediocritate garantată. Nu mai putem fi competitivi în toate domeniile și este o prostie să încercăm. România - și, de fapt, viitoarea ei guvernare - trebuie să aibă curajul politic de a alege 4-6 sectoare strategice pe care să le sprijine masiv: de la gazul din Marea Neagră și energia verde, până la industria de apărare, IT-ul de înaltă performanță și agricultura procesată. Aceasta nu este o opțiune ideologică, ci o urgență națională dictată de geopolitică și economie. Posesia gazului din adâncurile Mării Negre și un mix energetic diversificat nu trebuie să însemne doar export de materie primă arse în centrale străine, ci fundamentul reindustrializării chimice și al producției de înaltă valoare adăugată. Proximitatea războiului și statutul de avanpost al Flancului Estic al NATO nu trebuie trăite ca o povară bugetară; trebuie valorificate prin construcția unei industrii naționale de apărare integrate în lanțurile de furnizori europeni. De asemenea, masa critică de specialiști STEM și infrastructura digitală pe care o deținem nu mai pot fi lăsate să alimenteze doar hub-uri de outsourcing pentru corporații globale. Ele trebuie conectate direct la dezvoltarea de proprietate intelectuală și produse tehnologice proprii. Iar într-o lume bântuită de spectrul insecurității alimentare, a continua să exportăm grâu la faza de materie primă și să importăm aluat congelat este mai mult decât un paradox economic; este un analfabetism strategic.
Alegerile trebuie făcute acum, fundamentate pe criterii economice riguroase, nu pe calcule electorale de conjunctură. Cine încearcă să finanțeze totul, de la producția de mezeluri la microcipuri, fără o strategie de concentrare a capitalului, garantează eșecul ambelor.
O astfel de schimbare de paradigmă cere însă o mutație la fel de profundă în cultura instituțională a statului. În “al doisprezecelea ceas”, guvernarea țării trebuie să treacă de la un sistem administrativ obsedat de proceduri, audituri și frica de semnătură, la o administrație evaluată prin impactul economic real, prin locuri de muncă calificate create și prin valoare adăugată reținută în țară. Statul nu mai poate funcționa ca un simplu ghișeu de distribuit ajutoare sau ca un organ de control paranoic.
Economia și societatea românească au nevoie de “stat de orchestrare”, capabil să aducă la aceeași masă capitalul public, capitalul privat, universitățile și institutele de cercetare. Modelul proiectelor izolate derulate de o singură firmă a apus deja; noul cadru european va finanța aproape exclusiv consorții naționale și regionale integrate, apte să demonstreze că pot duce o idee de la stadiul de laborator până la producția de masă și export.
În egală măsură, este momentul să îmbrățișăm instrumentele de finanțare mixtă în care fiecare euro public din granturi sau garanții guvernamentale este structurat inteligent pentru a mobiliza doi sau trei euro din capitalul privat și bancar. Așa își construiesc marile economii avansul tehnologic: multiplicând impactul banului public, nu irosindu-l în proiecte sociale fără sustenabilitate.
Fereastra de oportunitate 2028–2034 este limitată și nu va rămâne deschisă la nesfârșit. Ea reprezintă, cel mai probabil, ultimul ciclu financiar european în care România mai beneficiază de aport masiv de capital extern pentru structurarea economiei sale. Adevărata întrebare a acestui deceniu nu este câți bani vom reuși să tragem din fondurile europene până la ultimul cent, ci ce fel de economie vom lăsa în urmă atunci când aceste fluxuri se vor diminua inevitabil. Mediul de afaceri, prin vocea Confederației Patronale Concordia, a pus pe masă o ofertă clară: capital, expertiză tehnică și disponibilitatea de a investi alături de stat. Ceea ce lipsește încă este decizia politică asumată, curajul de a selecta prioritățile și capacitatea de a proiecta pe termen lung.
Lumea din jur își protejează lanțurile de aprovizionare, își securizează sursele de energie și finanțează masiv capacitățile de producție internă. Alegerea pe care o avem de făcut astăzi nu este una de nuanță politică sau de doctrină economică, ci o decizie fundamentală de supraviețuire într-un spațiu european aflat în plină tectonică geopolitică.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.















