Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (I)

Mă cam tulbură să repet ce am afirmat în urmă cu un an, că ne aflăm la sfârșitul unei epoci – cea mai bună din istorie, cea mai bogată, cea mai favorabilă, cea mai liberă, cea mai umană la chip și la faptă – și care, probabil, va fi pomenită de-a lungul viitorului ca o epocă de aur. Nu a lui Ceaușescu, poate a lui Pericle. Povestea umanității, dacă socotim ultimii 8.000 de ani, atâta cât cunoaștem, de la primele formațiuni cu caracter tribal, apoi statal și până azi, la societatea cea mai dezvoltată tehnologic, juridic, artistic și moral, este o poveste a cruzimii, a crimei, a războiului, a violenței, a foametei, a sărăciei, a sclaviei.

CITEȘTE ȘI Opinii: „România are nevoie de un plan de țară pentru piața de capital. Vrem doar o piață care să reflecte economia sau una care să contribuie activ la dezvoltarea ei?”

Putem număra pe degetele de la două mâini perioadele de pace mai lungi de zece ani, dar războaie de la o zi la alta și până la o sută de ani socotim cu miile. Putem enumera epidemiile catastrofale, foamea care a stăpânit lumea fără întrerupere, migrațiile care au pustiit teritorii, însă momentele de triumf ale umanității trebuie căutate cu lumânarea. Până în 1945, la terminarea Celui De-Al Doilea Război Mondial, statele mici și mijlocii trăiseră într-o nesiguranță perpetuă. Întotdeauna se ivea cineva mai mare și mai tare care își impunea voința și își zăngănea armele. Se cucereau teritorii și se lichidau populații într-o veselie.

Așa imperfecte cum au fost, pacea din 1945 și Declarația Universală a Drepturilor Omului (care nu au putut feri ulterior teritorii și zeci de milioane de oameni de un destin tragic) au progresat, pas cu pas spre o gândire umanistă mai profundă. Omul de dincolo, vecinul tău, înceta, puțin câte puțin să-ți mai fie dușman. Disprețul suveran între țări a devenit subiect de glumă, iar adversarii neîmpăcați tradiționali, cum ar fi francezii, englezii și germanii, au căzut la pace, de bine, de rău. Să nu uit strălucitul Plan Marshall, în lipsa căruia Europa ar mai fi fost, și azi, un posibil câmp de război. Pacea a adus prosperitate – nu într-o zi, ci treptat. Mă uit de multe ori la filme din registrul neo-realist italian sau noul cinema francez – și văd o diferență uriașă în modul de trai postbelic, de la lejeritatea existenței, la drepturi și libertăți sau în zona demnității persoane. Nimic nu s-a făcut peste noapte. Revolta studenților francezi din 1968 (care demonstrau cu cărticica lui Mao în mână) a deschis, paradoxal, nu calea către totalitarism și foamete, ci porțile progresului. Cred că multă lume ar fi uimită să afle că dreptul de vot al femeilor a fost obținut abia în 1944 în Franța, în ’46, în Italia, în Elveția în ’71, iar în Portugalia, cinci ani mai târziu. Să pomenesc dreptul la avort? În 1967 era permis în Regatul Unit și era interzis în România. Doar că în Franța va fi fost dezincriminat în 1975. Iar în Polonia va fi interzis în 2021. Drepturile sindical-salariale au oferit cetățenilor prilejul de a ieși din groapa de potențial a sărăciei maxime. În 1949 aveam Legea germană a contractelor colective de muncă. Între 1950-53, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în 1953, prin Articolul 11, proteja libertatea de asociere, inclusiv dimensiunea sindicală. În 1961, Carta Socială Europeană legiferează explicit drepturile de organizare sindicală, negociere colectivă și acțiune colectivă, inclusiv grevă. Sunt multe și unele, mărunte. Dar toate, împreună au construit ceva ce nici o propagandă nu a putut dărâma sau contesta: o societate mai bună, mai dreaptă, mai permisivă, cu un cuvânt, mai umană.

Poate acum înțeleg mai bine de ce Francis Fukuyama a scris, în 1990, despre sfârșitul istoriei. L-aș fi crezut atunci fără să cercetez: lumea părea la capătul luminos al unui drum însângerat. Sau, cum se spunea pe la noi, prin România, catadicsise și Luminița să se ițească de la capătul tunelului. Dar hai să ne luăm și pe noi ca exemplu. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost un dezastru complet, un faliment continuu, o sărăcie mai strașnică decât în comunism, pentru ca, în numai zece ani, lucrurile să se schimbe fundamental. Și încă o criză, dar și încă o „renaștere”, de parcă prinsesem șpilul și micile crize nu ne mai zgâlțâiau așa tare. Numai că deceniul trei, care, teoretic, ar fi trebuit să arate cam la fel, că doar nu aveam războaie, zguduiri și surprize, a devenit o sursă de teamă, îngrijorare, nesiguranță, nevroză și, colac peste pupăză, frică și ură. Viitorul nu mai sună deloc bine, lucrurile clare și previzibile din urmă cu un deceniu s-au tulburat. De ce? Cum a fost posibil ca această complicată, delicată și îndelungată construcție, pornită de niște vizionari care cunoscuseră ororile războiului, precum Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcide De Gasperi, și care își doreau dincolo de orice ideologie o lume a păcii și a prosperității, să se gripeze atât de repede și – părerea mea – ireversibil? Pentru că lumea veselă și „ușoară” a deceniilor trecute s-a sfârșit. Și nu trebuie s-o demonstrez. Toată lumea simte asta.

CITEȘTE ȘI Opinii: Nu există bani publici, există doar banii contribuabililor

Dacă ați observat, au apărut concepte noi pe ordinea de zi europeană: „coridoare sanitare”, „articolul 5 NATO”, „înarmare” și câte și mai câte. Să-mi fie permis să mă îndoiesc de fiecare în parte. Voi încerca să analizez cauzele reale, fără mănuși și fără grija că voi fi sau aș putea fi arătat cu degetul. În lumea de azi nu există părere „nevinovată”, iar singura modalitate prin care nu atragi atenția e să taci chitic. Cam așa cum făceam noi în comunism. Numai că, atunci, frica venea dintr-o singură parte, iar azi, din toate direcțiile. Anii ăștia s-au transformat în anii fricii. În primul rând, frica de a vorbi. De data viitoare voi lua la refec, pe rând, toate câte s-au întâmplat sub nasul nostru, din efortul cu bune intenții de a asfalta o autostradă. A iadului – înainte de termen.

(va urma)

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole