Mistici, panglicari, catastrofiști, vizionari, analiști, strategi, filosofi sau astrologi descoperă data și ora la care nefericitul eveniment va avea loc. Vine potopul. Se pogoară iarna nucleară. Se încoțopenește un Armaghedon. Pică un meteorit. Arde planeta. Ne ia Isus numai pe noi (cei buni, firește). Se aliniază planetele. Vom muri toți de la vaccin. Sau de la planurile ocultei! Și câte și mai câte. Ulterior, vestitorii nopții eterne își duc viața bine mersi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pe de altă parte, anunțurile catastrofiste au un imens succes la public. Ele aduc de cele mai multe ori și glorie / vizibilitate și bani.
Nu aș dori cu niciun chip să intru în această rușinoasă serie, de aceea spun, de la început, că nu va veni niciun sfârșit al lumii, așa cum e prevestit. Dar lumea, așa cum o cunoaștem azi, este deja la sfârșit. Indivizii (adică oamenii obișnuiți) vor pierde multe dintre facilitățile, comoditățile, visele și drepturile pe care le-au câștigat atât de greu. Cine va executa această operațiune specială? Păi, tot noi, dintre noi. Cu conștiința că facem bine, că punem umărul la mersul înainte al societății.
E adevărat, nu e sfârșitul lumii pentru toată lumea, ci al acestui stil de viață, al unui model social și al unor principii, care au făcut ultimii 80 de ani cei mai buni din zbuciumata noastră istorie. Nu neg, au mai fost războaie, suferințe, nedreptăți, violență, dezastre. Unele au fost oribile.
În China maoistă, în Cambodgia khmeristă, în Siria, în Gaza. Doar că în acești ultimi 80 de ani lumea a mers întins înainte, social, economic, medical, s-au schimbat raporturi vechi de când lumea și toate astea au consfințit cea mai democratică evoluție socială, cea mai sănătoasă, cea mai pașnică, cea mai progresistă istorie, însoțită de o prosperitate extinsă la o populație tot mai largă.
Dar orice lucru bun are un sfârșit. Societatea care și-a găsit o relativă libertate și o viață mai bună are, exact în miezul progresului general, un germene distructiv: atomizarea. De unde în urmă cu mulți ani, națiunile și statele aveau cât de cât o coerență, azi, acest liant social se rupe sub ochii noștri.
Într-o epocă a informației nestăvilite și a comunicării extinse la nivel mondial, dezinformarea, falsificarea comunicării, interesele de grup, contradicțiile ideologice, aberațiile de creștere rapidă macină chiar esența democrației. Inteligența artificială ajută la distrugerea fundamentului civilizațional cu o viteză fabuloasă.
Oamenii se simt tot mai singuri și mai „speciali” și ceea ce le lipsește în cel mai înalt grad e tot un lucru vechi de când lumea, participarea și coeziunea socială. Într-un roman despre roboți, Isaac Asimov avea viziunea binelui care se poate întoarce împotriva binelui. El avea intuiția binelui fragmentar care, odată reunit, putea genera un rău imens. Legile roboticii implicau două lucruri fundamentale: nu faci rău omului și îi îndeplinești ordinele.
Dar, și aici era șpilul, două acțiuni nevinovate puteau avea la sfârșit o crimă. Un ins ordonă robotului să ducă un recipient cu o substanță periculoasă într-un loc sigur. Apoi, același ins ordona altui robot să ducă un medicament unei persoane. Doar că recipientul indicat de el era exact cel periculos, despre conținutul căruia cel de-al doilea robot nu avea cunoștință. Simplu. Primul robot nu ar fi dat niciodată otrava vreunui om.
Din ce înțeleg eu, până acum, inteligența artificială are două sarcini. Să nu facă rău utilizatorului și să-i îndeplinească orice dorință. Lumea actuală e năpădită de imagini și texte artificiale care conțin cele două componente. Plăcerea și slujirea (cum ar zice un filosof). Pot cere să mi se producă un filmuleț de război, de cataclism, de medicină, de politică – și se pare că nu e nimic rău în asta. Apoi îl ofer grupurilor țintă care habar n-au că nu e adevărat.
Asta poate crea o stare de spirit, o nemulțumire, o ură sau o satisfacție adâncă. Pot demonstra că tribul vecin mănâncă copii, că în satul vecin sunt arși bătrânii, că în orașul de peste deal se pregătește o armă mortală, că în gașca mea a pogorât Isus (sau Mahomed, dacă vă place). Pot acum, cu ajutorul hiperrealist al inteligenței artificiale, să demonstrez că în România există tunelurile energetice, că în El Dorado s-a găsit un munte de aur, că În China există un sat cu oameni nemuritori care se hrănesc cu rouă și cu razele soarelui. AI furnizează ce-i cer, iar eu cer sau ordon boților să răspândească o balivernă.
Puneți toate astea laolaltă cu atomizarea lumii moderne (celebrele bule, în care toți cred nesmintit aceleași lucruri, opuse celor crezute, tot nesmintit, de alte bule). Oamenii devin încet, încet, dușmanii oamenilor, pentru că adversarii slujesc forțelor oculte, lui Belzebut, puterilor străine etc. De aici la încăierare nu e decât un pas.
Ceea ce a câștigat societatea modernă e valoarea individului, iar ce a pierdut e valoarea colectivă. E o lipsă generală de încredere. Orice persoană cu alte păreri e un străin, un agresor, un hoț, un criminal. Un ins demn de dispreț. Or, din istoria lumii moderne (secolul XX e încă foarte aproape), toate crimele în masă au avut la bază această dezumanizare a dușmanului. Cel care nu are nici dreptul, nici îndreptățirea să trăiască.
Când cineva e convins zi de zi că „celălalt” nu e om și când ți se asigură anularea oricărei consecințe a actelor tale, e atât de ușor să măcelărești. Mai mult, ești convins că faci bine.
Azi, dușmanul binelui (așa cum îl înțelegem încă de la origini) nu este „răul”, ci „mai binele”. Într-o nouă prezentare. Iar pentru furnizarea lui masivă și convingătoare, toate mijloacele sunt puse la bătaie.
Lumea nu va pieri și sunt convins că, dacă nu vom avea vreo iarnă atomică, oamenii vor continua să populeze pământul. Însă nu mai știu cum va arăta viitorul.
Tot ce știu e cum a arătat până în zilele noastre. Sper, totuși, ca urmașii urmașilor noștri să nu istorisească, ascunși în grote sau în păduri, basme despre paradisul pierdut.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
