Poate de aici vine confuzia dintre socialism (cel european) și comunism. Din furtul de identitate. Că URSS ce era? Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, nu-i așa? Dar nu despre ideologie și chichițe politice vreau să vorbesc, ci despre un fenomen care nu-mi dă pace.
Înainte vreme, partidul era în toate, cum zicea poetul, în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare. Partidul decidea, partidul conducea, partidul stabilea ordinea de zi. Cine era partidul ăla care, scufundat în calcule și socoteli, vieți-i crea nou făgaș – nu am izbutit să aflu concret niciodată. În anii ’50, era cu Stalin în frunte, în anii ’60, a cârmit-o cu daco-geții, în anii ’70, cu independența, în anii ’80, cu plata datoriilor. Tot ce era adevărat și statornic azi devenea caduc, ba chiar anti-revoluționar, mâine. La toate nedumeririle populației, exista un răspuns: în imensa lui înțelepciune, partidul știa cel mai bine ce e binele. Istoria ulterioară a dovedit că nu au existat nici economiști, nici finanțiști, nici ingineri, futurologi, băgători de seamă și caracudă, care, reuniți în ședințe nesfârșite, să cântărească corect resursele, necesitatea, nevoile populației și ale țării. Decizia venea de la șefu’ la partid și cu asta, basta. Cetățenii nu au participat niciodată, în 40 de ani, la luarea vreunei decizii. Ei aveau rolul să îndeplinească neabătut.
Am scris o introducere atât de lungă (și nițel ridicolă) pentru că există ceva, în cadrul Uniunii Europene, care mă pune pe gânduri. Un soi de enclavă decizională care stabilește „obiectivele” sociale, economice și financiare ale continentului unit, cu, să nu râdeți, mai multă înțelepciune decât putem noi pricepe. Unde am mai auzit asta? Și nu de puține ori, noi, populația, constatăm că deciziile au fost inutile sau greșite și nu ne-a întrebat nimeni. A venit o lege și am… îndeplinit-o neabătut. Înainte de a merge mai departe, trebuie să subliniez că mie mi-e bine, în general, în Uniunea Europeană. Mă simt mai apărat, mai protejat, drepturile mele sunt clare și (aproape inviolabile), statutul meu economic s-a îmbunătățit considerabil. Acum 30 de ani, munceam în trei locuri și nu dormeam două zile pe săptămână, dar banii nu îmi ajungeau niciodată. Cu timpul – și mai ales după aderare, traiul mi s-a îmbunătățit vizibil. Crizele financiare cu care ne-am confruntat și ne confruntăm au fost exclusiv creații ale autorităților române, care, nu de puține ori, au încercat să eludeze directivele europene. Dacă ne gândim numai la faptul că, fără nuielușa europeană, chiar și acum am mai vedea diferențe uriașe de salarizare, abuzuri instituționale, plăți necuvenite, șmecherii la un nivel înalt, poate se va înțelege ce spun. Dacă le vedeți. Și azi, asta nu mai e vina europenilor, ci a clasei noaste politice. Nu spun, de exemplu, că legea salarizării e bună în forma asta, că nu e. Dar, fără „zbirul” continental, bătaia de joc la adresa populației ar continua în cele mai absurde forme.
E numai un exemplu simplu, dar pot fi zeci, sute. Că există întotdeauna un „însă” și asta mă enervează. De exemplu, politica energetică. Habar n-am cine a decis ca Europa să fie cel mai „verde” continent. Sunt un apărător al naturii, dar apărarea mea se oprește când viața oamenilor se înrăutățește. Nu e un secret pentru nimeni: scăderea economică europeană e un fapt demonstrabil și se datorează celui mai draconic sistem de impunere și distribuire a energiei. Energia scumpă înseamnă produse finale scumpe, care nu pot concura cele de aceeași calitate, dar mai ieftine. O întreagă industrie se prăbușește, iar viața milioanelor de muncitori, tehnicieni, colaboratori și furnizori devine mai grea, mai problematică. Unde mai pui că ne aflăm în mijlocul celui mai afurisit paradox. Cel mai verde continent al lumii e și cel mai lovit de încălzirea globală.
Dar nici ăsta nu ar fi baiul cel mare. Ce mă scoate din sărite e binele făcut cu sila. Adică un bine făcut în laborator, departe de populație și care e încercat, fără plasă de siguranță, pe cetățeni. Nu de puține ori, am constatat pe pielea noastră că decizii luate de la cei mai iubiți specialiști ai continentului au dus la un șir de erori, de dificultăți grave. E drept, după un an, doi, trei, cineva s-a prins că lucrurile merg prost și, de multe ori, măsurile reparatorii au rezolvat problemele. Doar că erau probleme generate de o mână se „specialiști” care credeau și cred că știu mai bine unde e binele și încotro e direcția bună. Nu merge așa. Nu poți decide ceva care va influența viața a 500 de milioane de oameni ca, după un timp, s-o dai la întors. Pierdem timp, efort, se consumă resurse într-un eșec, rezolvăm o complicație care ar fi putut fi evitată, dacă, democratic (și reamintesc că democrația europeană, așa șchiopiță cum e, e și cea mai avansată din lume), deciziile s-ar fi luat prin consultări populare largi, cu categorii direct implicate în procesele în discuție. Să zicem că ai o idee genială, cum a fost aceea din povestea cu măgarul lui Nastratin Hogea. Dacă i-am mai tăia din porția de mâncare animalului, să facemm economie? Să-l lăsăm pe năzdrăvanul Nastratin să tragă de concluzie: „Tocmai când învățase să trăiască fără să mănânce, a murit.” Există, totuși, un echilibru natural economic și psihologic care nu poate fi încălcat.
Construcția europeană e grea, pentru că găzduiește, pe lângă „racul, broasca și o știucă”, adică fondatorii din fabulă, cârtițe, ciocănitori, iepuri, capre și oi. E greu să obții o armonizare a atâtor tradiții, culturi, obișnuințe și cutume. Dar de aia e o uniune și nu un imperiu. Pentru ca, în final, cetățenii să trăiască mai bine și să aibă dreptul de a fi fericiți. Or, asta cere, pe lângă birouri la Bruxelles, și o bună, intimă cunoaștere a civilizațiilor europene. Nu merge cu bâta legislativă. Nu merge cu legarea dopului de sticlă și nici cu legarea energiei de gaz. Senzația mea și a multor cetățeni europeni e că s-a creat o falie birocratică între funcționărime și grosul populației.
Parcurg, de curând, o nouă non-problemă a UE, aflată, de data asta, în discuție publică. Nu am să numesc problema, ci am să vă spun subiectul ei parțial: e vorba restricție legislativă suplimentară a unui viciu / plăcere personală. Precizez că obiectul proiectului a fost amendat de nenumărate ori, de-a lungul timpului, de i-au mers fulgii. Însă, anul acesta, a fost demarată o nouă „cercetare” a opiniei publice legată de subiect, cu intenția de a mai înăspri o dată condițiile. Și ce participare a urmat! Au fost primite 82.168 de contribuții din 138 de țări (subiect fierbinte), contribuții din mediul academic și de cercetare din 43 de țări. Asta pentru că subiectul este arzător (la propriu și la figurat) la ordinea zilei. Și ce a rezultat? Că 90% dintre contribuții s-au exprimat împotriva unor restricții / legiferări suplimentare și doar 2% au susținut explicit o abordare mai strictă. UE va ține seama de faptul că populația și specialiștii descurajează această nouă direcție? Însă, când am citit că această „consultare” reprezintă o etapă formală din procesul de elaborare a politicilor europene, mi-am pierdut încrederea.
E o vorbă românească, foarte potrivită: „Câinii latră, caravana trece”. Chiar dacă inițiativa a fost refuzată de o imensă majoritate, eu, unul, nu pariez că nu vor fi nesocotite doleanțele populației și, ce să fac, apelez din nou la înțelepciunea populară: „Nu schimba echipajul în mijlocul furtunii!”
De aceea cred că toate lucrurile bune ale UE, cele mai multe, care au devenit normalitatea de zi cu zi, și pe care le uităm, tocmai pentru că sunt firești iar viața nu mai e un zbucium continuu pentru ziua de mâine, vor fi acoperite de flecuștețele astea îmboboșate, care îi irită și îi întărâtă pe oameni, dincolo de orice rațiune.
Atenție ce vă doriți, s-ar putea îndeplini.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
