Pentru România, care își ancorează o parte esențială din viitorul energetic în proiecte offshore de producție a gazelor naturale, această transformare geopolitică are implicații directe.
Într-un mediu în care securitatea rutelor maritime, protecția infrastructurii energetice și libertatea de navigație sunt tot mai expuse riscurilor, accesul la resurse poate deveni nesigur dacă instabilitatea continuă. Militarizarea accentuată a regiunii, utilizarea tacticilor hibride și competiția strategică dintre Rusia și Occident amplifică vulnerabilitățile din Marea Neagră. Având în vedere importanța geostrategică a acestei regiuni, nod esențial pentru coridoare energetice, rute comerciale și poziționare militară, orice dezechilibru local se propagă rapid asupra securității României și a stabilității europene.
Primul semn al acestei transformări îl reprezintă intensificarea traficului naval. Nave comerciale, militare, nave de intervenție sau escortă, împreună cu rutele modificate ale transporturilor ucrainene, au creat un tablou complex în nord-vestul Mării Negre. Cu fiecare nou coridor deschis sau închis, cu fiecare escaladare militară, presiunea asupra infrastructurii maritime crește. În același timp, controlul operațional asupra zonei se slăbește, lăsând loc apariției multor platforme navale care nu respectă standardele de calitate impuse de organismele internaționale de profil.
România și aliații săi nu pot compensa integral limitările impuse de contextul juridic internațional, iar acest lucru se vede în numărul incidentelor maritime înregistrate în ultimele luni, de la nave avariate până la minarea accidentală sau deliberată a anumitor culoare de navigație. Numărul total al incidentelor de la începutul conflictului depășește 40, o cifră care vorbește de la sine despre gradul de instabilitate din regiune.
În acest mediu deja tensionat se adaugă și o problemă aparent administrativă, dar cu profunde consecințe strategice: lipsa delimitării clare a frontierelor maritime dintre România și Bulgaria. Chiar dacă cele două state sunt membre UE și NATO, granița maritimă nu este definitiv stabilită, iar o zonă cu potențial energetic rămâne nereglementată. Această incertitudine juridică apasă pe planurile investitorilor, care își doresc garanții solide înainte de a începe foraje sau campanii seismice costisitoare.
De parcă nu ar fi fost suficient, spațiul aerian care acoperă o parte a Zonei Economice Exclusive (ZEE) a României se află încă sub responsabilitatea FIR Simferopol, o structură gestionată de Federația Rusă în urma anexării Crimeei. Paradoxul este evident: în timp ce navele românești operează în larg în ZEE, zborurile de supraveghere, elicopterele de transport și operațiunile de salvare trebuie planificate ținând cont de faptul că o autoritate aeronautică controlată de Rusia figurează încă în documentele internaționale ca administrator al spațiului aerian. Această incoerență creează întârzieri, rute deviate și, uneori, incertitudini operaționale care afectează modul în care companiile desfășoară activități în larg.
Un alt element fundamental, rar discutat în spațiul public, dar crucial pentru securitatea Mării Negre, îl reprezintă Convenția de la Montreux din 1936. Tratatul oferă Turciei controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele și reglementează strict accesul navelor militare în Marea Neagră. În timp de pace, acest cadru a funcționat ca un factor de stabilitate.
Însă, în contextul actual, el limitează dramatic capacitatea NATO de a-și consolida prezența navală în Marea Neagră, în special cu mijloace moderne, critice pentru descurajarea amenințărilor hibride. Analiza Forumului Securității Maritime surprinde perfect această tensiune: Montreux asigură echilibrul în regiune, dar devine simultan un catalizator de insecuritate deoarece reduce posibilitatea sprijinirii statelor riverane, precum România, cu forțe navale robuste. Consecința directă este că protecția infrastructurii offshore aferenta proiectelor de producție gaze naturale (platforme, conducte, cabluri submarine) depinde în mare măsură de forțele locale și de cooperarea regională, nu de o prezență militară aliată consistentă.
În paralel, amenințările asimetrice au crescut spectaculos. Minele maritime, purtate de curenți sau plasate deliberat în zone strategice, devin o prezență constantă. De la începutul războiului și până astăzi, s-au neutralizat în total peste 140 de mine. O singură astfel de mină poate avaria grav o navă de aprovizionare, poate opri operațiuni de foraj sau poate deteriora infrastructura critică submarine.
Tipurile de mine întâlnite în regiune (mine navale anti navă sau antidesant, desprinse din barajele de mine din cauza vremii sau eliberate intenționat în marea liberă pentru a pluti în curent) sunt tot mai diverse, iar detectarea lor devine dificilă pe fondul traficului intens.
![Opinii: Despre nivelul intelectual, emoțional, de [ lipsă de ] maturitate și de gândire critică al celor ce au creat și al celor care rostogolesc porecla << Ilie Sărăcie >>](http://i0.1616.ro/media/2/1521/18546/21764961/1/1516250649192-1.jpg?width=151)
Dacă minele sunt un pericol „clasic”, dronele maritime reprezintă o amenințare nouă, adaptată războiului modern. Folosite masiv în conflictul ruso-ucrainean, acestea pot naviga rapid și discret spre ținte, transportând încărcături explozive impresionante, capabile să lovească nave, platforme sau conducte.
Aceste drone pot pierde comanda și controlul din cauza vremii, a manevrabilității sau comunicațiilor cu punctul de comandă și ajung să plutească în derivă punând în pericol infrastructura offshore și cea portuară. De la începutul conflictului mai mult de 10 astfel de drone au fost identificate și distruse în afara zonei de conflict declarate. Diferențele dintre o mină tradițională și o dronă navală sunt semnificative și schimbă paradigma de securitate: minele sunt statice sau în derivă, cu o rază de acțiune relativ limitată, în timp ce dronele sunt mobile, dificil de detectat și pot opera la distanțe considerabile. Capacitățile tehnice ale acestor drone ridică provocări uriașe pentru infrastructura energetică offshore, care nu a fost proiectată inițial pentru astfel de atacuri.
Toate aceste elemente compun un tablou alarmant: Marea Neagră este astăzi un spațiu instabil, în care riscurile la adresa investițiilor offshore sunt reale, multiple și dinamice. România, aflată la începutul unei tranziții energetice majore, are nevoie de o strategie de securitate maritimă adaptată secolului XXI care să combine capabilități navale moderne, cooperare regională, monitorizare aeriană și subacvatică, precum și un cadru legislativ care să țină pasul cu tehnologiile emergente și cu amenințările hibride.
Fără o astfel de abordare integrată, actualele proiectele offshore de producție gaze naturale din Marea Neagră rămân vulnerabile, iar independența energetică riscă să devină un obiectiv incert într-o regiune dominată de instabilitate și competiție strategică.
Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 18 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.
