Vorbim de câțiva ani în România despre o lege a salarizării unitare la bugetari. Pe timpul guvernării Ponta știam că legea e gata. Apoi, în perioada guvernului Cioloș, am văzut o alta. Guvernul actual a lucrat peste cinci luni la aceeași lege, care era deja gata de acum doi ani. Iar, acum, Parlamentul României a adoptat versiunea finală. Mediul de afaceri, neconsultat de altfel, a tot sperat că, dacă tot este nevoie de câțiva ani, atunci măcar formula finală să fie una care să rezolve corect și sustenabil una dintre cele mai apăsătoare probleme ale României din ultimii ani.
23 aprilie - Profit News TV - Maratonul de Educație Financiară. Parteneri: 123 Credit, ARB, BCR, BRD, CEC Bank, PAID, UNSAR, XTB
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Cum și-a închipuit mediul de afaceri că ar trebui rezolvată tema din punct de vedere principial :
1. Anvelopa salarială totală la stat să scadă sau cel puțin să nu crească
2. În același timp, cei care lucrează la stat să câștige mai bine
3. Singura variantă ca punctele 1 și 2 să se întâmple concomitent ar fi scăderea numărului de persoane care lucrează la stat
4. Inechitățile din sistem să fie eliminate
5. Salariile / veniturile să fie corelate cu performanța
6. Legea să contribuie la schimbarea mentalității aparatului de stat, care să se înțeleagă ca fiind în slujba contribuabilor (fie ei persoane fizice sau firme)
7. Predictibilitate, atât pentru cei care sunt plătiți, cât și pentru cei care trebuie să asigure veniturile la buget (cetățeni, mediul de afaceri)
Dacă luăm și analizăm forma finală adoptată de aleșii noștri, vom constata că niciunul dintre principiile de mai sus nu reprezintă un obiectiv atins, asta în cazul în care cineva și-ar fi pus aceste obiective.
Să le luăm pe rând. Pentru a respecta primele trei principii, ar fi trebuit ca legea salarizării unitare să fie scoasă concomitent cu Legea Reformei Administrative. Vrem un stat care să se implice mai puțin în viața oamenilor de zi cu zi, în economia României. Asta înseamnă că vrem mai puține legi și mai simple, mai puține taxe (nu vorbesc aici de cuantum), vrem digitalizare. Toate astea duc la eficientizare și, prin urmare, la scăderea numărului de oameni care este necesar pentru administrație.
Sigur, nu vreau să vorbesc la modul general și, în special, aș vrea să mă refer aici la niște particularități în sănătate și educație, care ar trebui să aibă un regim special.
Este o nenorocire să ne gândim să reducem numărul de oameni care lucrează la stat cu 30%? Eu cred că nu, mai ales că, indiferent cu cine vorbești (fie ei șefi sau subalterni din sistemul bugetar), toți îți vor spune că o astfel de reducere, chiar și în condițiile actuale de birocrație și lipsa digitalizării, nu ar avea niciun fel de efect negativ.
Poate că unii se gândesc că va crește șomajul, că este o problemă pentru acei oameni, care vor trebui să plece. Ei bine, nu! Pentru că în mediul privat avem nevoie de ei. Pentru că sondajul real este, de fapt, negativ, pentru că nu mai găsim oameni , fie ei calificați sau nu. Prin urmare, toți ar avea de câștigat, inclusiv cei care ar schimba de la stat la privat și care ar scăpa de multă plictiseală și s-ar bucura, la fel ca noi, să vadă că a munci intens nu este o povară, ci mai degrabă o plăcere.
Dacă ne referim la inechități, stau și mă întreb cum oare putem accepta să credem că un șofer al unui minister trebuie să fie mai bine plătit decât unul al unui minister “inferior“. Dar probabil că cea mai mare inechitate este faptul că salariile la stat sunt mai mari decât la posturi similare în privat, iar statul devine un concurent neloial chiar pentru cei care suportă salariile bugetarilor.
Poate că cel mai mare păcat al legii în forma actuală este mărirea de-a valma a salariilor cu x%. Fără niciun fel de evaluare reală, fără niciun fel de corelare cu performanța sau setarea mentală. Nicăieri în mediul de afaceri nu s-ar proceda așa. Ar fi fost pentru prima dată în România postdecembristă când s-ar fi putut ca mărirea salariului să fie condiționată de performanță. Asta cu condiția ca performanța să fie măsurată corect.
Și, gândindu-mă cum s-ar putea măsura performanța și având ceva experiență cu sisteme de evaluare a performanței, chiar mă gândeam că ar fi revoluționar să introducem un sistem de review –uri de tip “tripadvisor“ pentru toți cei de la stat care lucrează cu publicul. Ar fi simplu: se face un site de review-uri, toate instituțiile sunt obligate să urce în sistem toți colaboratorii care intră în relație cu publicul, toți aceștia obligați să poarte ecusoane (inclusiv polițiștii) și atunci orice cetățean sau firmă care interacționează cu “sistemul“ să poată da comentarii, note și calificative celor care îi servesc.
Dacă în privat se poate așa, dacă noi toți suntem supuși volens-nolens unor astfel de mecanisme, de ce să nu se poată și la stat? Ar putea să fie o parte importantă din sistemul de evaluare și care, dacă iese bine, conduce la creștere de salarii. Se pot găsi mecanisme și pentru cei care nu lucrează cu publicul, pentru că și ei au clienți, chiar dacă se cheamă clienți interni.
Aveam o șansă pentru că măririle, de care pentru unii dintre angajați este atât de multă nevoie să se facă după criterii de performanță, exact la cei care chiar merită și în cuantumul pe care îl merită.
În ceea ce privește predictibilitatea, ea se naște atunci când există sentimentul că angajatorul (statul român) își permite să respecte promisiunile pe termen lung. Și asta se întâmplă atunci când previziunile de venituri sunt mai degrabă pesimiste, iar în cazul optimist de creștere economică, toți se pot bucura de bonusuri.
Personal, mi-aș dori să avem în următorii 10 ani creștere de 5% în fiecare an. Eu chiar cred că ar putea fi posibil așa ceva dacă am face în România ceea ce trebuie. Dar realist vorbind, șansele ca așa ceva să se întâmple sunt mici. Ori dacă nu vom avea creșterea ca atare, se pot întâmpla două lucruri: ori scădem de unde putem - și de regulă asta se întâmplă la investiții (periclitam deci viitorul) - sau ne supraîndatorăm, iar asta înseamnă că nu ne respectăm obligațiile luate în comunitate și amanetăm viitorul copiilor și nepoților noștri.
Nici una și nici alta nu trebuia riscat acum, iar dacă tot s-a riscat, măcar să se fi făcut într-o formă care să merite (vezi principiile de mai sus). Și tot legat de predictibilitate și sustenabilitate: eu nu am văzut un studiu serios de impact care să ia în calcul tot ce scriu eu aici și încă multe alte aspecte la care nu mă refer. Dacă “nota de fundamentare“ este considerată studiu de impact, atunci am înțeles perfect în ce zonă ne aflăm.
Concluzia este cea din titlu: s-a mai ratat o șansă imensă de normalizare. Nimeni nu este împotriva măririi salariilor (nu numai la profesori și doctori, dar cu precădere la ei). Dar modul în care se realizează acest lucru nu va mulțumi pe nimeni pe termen lung. Iar cei care vor avea de achitat nota de plată sunt cetățenii și mai ales mediul de afaceri. Cel neîntrebat de decidenți când au luat deciziile. Păcat!
