Statul taie din școală, dar visează la progres. Eșecul e garantat. De ce spun asta? Pentru că de mulți ani încoace, statul român ignoră sistematic urgența susținerii educației – singurul pilon capabil să susțină o dezvoltare economică durabilă. În timp ce se vorbește pompos de proiecte de țară, despre „România Educată”, despre reforme, digitalizare și tranziție verde, educația națională rămâne subfinanțată, marginalizată și tratată ca o cheltuială, ca o povară bugetară și nicidecum ca o investiție. Dar fără cetățeni bine formați și specializați, fără o bogată cultură generală, fără gândire critică și fără respect pentru școală, România nu are cum să construiască ceva care să dureze.
Din cauze strict legate de calitatea leadershipului autohton, în România roțile progresului se învârt adesea în gol. Cum să vorbim despre economie inovatoare, civism și responsabilitate, când școala e percepută ca o corvoadă, profesorii sunt marginalizați, iar analfabetismul funcțional se extinde? Cum să visăm la progres, când educația e tratată ca o formalitate birocratică, iar cercetarea ca un moft? Nu mai știu exact cine spunea că „educația nu este doar cheia succesului individual. Este cheia succesului unei națiuni.” România pare să fi pierdut această cheie și bâjbâie între improvizație și mimetism, în timp ce alte economii investesc strategic în capitalul uman. România nu duce lipsă de fonduri europene, de proiecte de digitalizare sau de ambiții ecologice. Dar toate acestea sunt doar decoruri fragile dacă nu investim în „softul” național: oamenii. Dezvoltarea durabilă nu înseamnă doar reciclare, energie verde sau infrastructură. Înseamnă, înainte de toate, cetățeni corect informați, critici, implicați. Iar aceștia nu se formează fără educație.
În paralel, ne confruntăm cu o criză de încredere. Astăzi, contractul social românesc este grav fisurat. Guvernul cere taxe mai mari, dar oferă tot mai puțin. Cetățenii văd risipă, corupție și instituții care se conservă pe ele însele. Iar când taxele nu se mai întorc în școli curate, spitale funcționale și comunități demne, se produce o ruptură – nu una fiscală, ci existențială. Oamenii nu mai știu pentru ce contribuie. Unii tac și se retrag, alții își fac bagajele. Peste 5 milioane de români au plecat nu doar pentru salarii mai bune, ci pentru o viață în care munca lor să conteze.
În acest context, întrebarea esențială nu este doar „pentru ce mai plătim?”, ci „pentru ce mai luptăm?”. Cultura nu este un lux, ci o necesitate vitală a unei societăți. La fel este și educația. Nu profesorii sau bibliotecile sunt poverile bugetare. Nu bursele sau cercetarea sunt cauzele deficitului. Adevăratele găuri negre sunt în clientelismul politic, în instituțiile supradimensionate și ineficiente, în lipsa unei evaluări reale a performanței. Reforma nu înseamnă să tai din educație, ci din corupție. Nu să micșorezi orizontul copiilor, ci să reduci risipa statului.
România poate învăța. Există insule de speranță: profesori dedicați, tineri care refuză status quo-ul, inițiative civice remarcabile. Dar ele trebuie conectate, susținute, transformate într-un curent de fond. Avem nevoie de lideri care să înțeleagă că educația nu e o cheltuială, ci o investiție. Nu e o povară, ci o datorie față de viitor.
Pentru lumea de azi și mai ales pentru cea de mâine, competitivitatea economică se măsoară tot mai mult în capital intelectual; România nu-și mai poate permite să trateze educația ca pe o cheltuială opțională. Investițiile în infrastructură, digitalizare sau energie verde sunt vitale, dar fără oameni pregătiți să le gestioneze, rămân simple ambiții pe hârtie. Reforma reală începe cu școala, cu profesorii, cu respectul pentru cunoaștere. Dacă statul continuă să ignore acest adevăr, nu doar că va pierde în fața altor economii, ci își va compromite însăși capacitatea de a construi un viitor.
Fără educație, România va fi o economie cu termen de expirare.
Daniel Apostol este directorul general al Federației Patronale a Energiei, editorialist și prim-vicepreședinte al ASPES.
