Dar, înainte de trofee, lumea vorbește despre bani. Anul acesta, campionul de la Australian Open încasează pe hârtie 4,15 milioane de dolari australieni. Campionul de la Roland Garros primește 2,8 milioane de euro. Câștigătorul de la Wimbledon va încasa 3,6 milioane de lire sterline.
Iar un simplu loc în semifinale valorează 900.000 de lire.
Sunt cifre care îți taie respirația. Sau, mai exact, asta este intenția lor. Ele sunt sumele brute, cele care ajung în comunicatele de presă, în titlurile ziarelor și în mintea publicului. Numai că aproape niciuna dintre aceste sume nu ajunge integral în contul jucătorului.
Novak Djokovic oferă un exemplu perfect. Pentru calificarea în semifinalele de la Wimbledon, premiul oficial este de 900.000 de lire. Așa vor scrie toate publicațiile sportive. În realitate, fiind rezident fiscal în Monaco, dar obținând venitul în Regatul Unit, el datorează impozit autorităților britanice pentru premiul câștigat la Wimbledon. După taxe, suma rămasă este estimată la aproximativ 500.000 de lire.
Observați transformarea. 900.000 de lire sună ca aproape un milion. 500.000 de lire sună ca o jumătate de milion. Este același premiu. Diferența dintre cele două cifre nu este dată de tenis. Este dată de fiscalitate.
Iar fiscalitatea este doar începutul. Pe lângă taxe, jucătorii plătesc comisioane consistente: între 10 și 20% către agent, 10–15% către antrenor, plus salariile fizioterapeutului, preparatorului fizic și ale întregului staff care îi însoțește pe parcursul sezonului. La acestea se adaugă costurile de deplasare și, în unele cazuri, impozitul datorat în țara de rezidență dacă nu există un tratat de evitare a dublei impuneri. În final, premiul net poate coborî chiar sub 50% din suma brută afișată pe tabelă.
Fenomenul nu este specific Wimbledonului. Campionul de la Australian Open nu pleacă acasă cu 4,15 milioane de dolari australieni. Australia își reține partea. Campionul de la Roland Garros nu încasează efectiv 2,8 milioane de euro. Și Franța reține. Viitorul campion de la Wimbledon nu va vedea integral cele 3,6 milioane de lire înscrise pe cecul uriaș de la festivitatea de premiere. O parte consistentă va rămâne în vistieria statului britanic. Iar peste câteva săptămâni, când US Open va afișa un nou premiu record, spectacolul se va repeta aproape identic.
Iar rezidența fiscală în Monaco, atât de des menționată în cazul marilor jucători, nu înseamnă că sportivii scapă de taxe. Monaco nu impozitează veniturile personale, dar jucătorii sunt taxați în țările în care concurează, iar o parte din veniturile din sponsorizări poate fi impozitată în statele unde își desfășoară activitatea. Cu alte cuvinte, paradisul fiscal nu îi protejează de impozitele pe care le datorează acolo unde câștigă efectiv banii.
De fapt, toate cele patru turnee de Grand Slam au un participant despre care nu vorbește nimeni. Nu joacă niciun punct. Nu greșește niciun serviciu. Nu pierde niciodată în primul tur. Nu abandonează. Și, indiferent cine câștigă finala, el își încasează partea. Fiscul.
Este poate singurul concurent prezent la toate cele patru Grand Slam-uri care nu a ratat niciodată un trofeu. Paradoxul este că publicul vede întotdeauna premiul brut, dar aproape niciodată premiul net. Exact așa cum oamenii discută despre salarii brute, despre profituri brute sau despre încasări brute, deși viața se desfășoară exclusiv în bani neti. Economia are o slăbiciune pentru cifrele spectaculoase.
Psihologia are aceeași slăbiciune. „Campionul câștigă 3,6 milioane de lire” produce admirație. „Campionul rămâne cu aproximativ două milioane de lire după taxe”, deși descrie aceeași realitate economică, produce o impresie complet diferită. Statul nu are nevoie să ascundă impozitele. Este suficient ca noi să privim cifra dinaintea lor.
Shakespeare înțelesese cu secole înainte că oamenii sunt seduși de aparențe. Coroanele nu spuneau întotdeauna cine deține puterea. Veșmintele nu spuneau întotdeauna cine este bogat. În economia modernă, cifrele brute joacă același rol. Ele sunt costumele de scenă. Adevărata piesă începe abia după ce cade cortina fiscală.
Poate că adevărata întrebare nu este cât câștigă campionul unui Grand Slam, ci cât îi permite statul să păstreze. Pentru că între premiul afișat pe tabelă și suma care ajunge efectiv în cont se află, de multe ori, cel mai performant competitor al epocii moderne. Unul care nu ridică niciodată trofeul, dar care pleacă întotdeauna acasă cu o parte din el.
