Și nu găsiți un răspuns valabil la toată vânzoleala din spațiul românesc. De ce, cum, cine, când, pe unde, încotro – toate întrebări fundamentale, dar, pe cât de fundamentale sunt, pe atât de nerezolvabile. Câte bordeie, atâtea obiceie. Criza guvernamentală actuală, poate cea mai confuză, având în vedere structura parlamentară românească, nu a fost limpede decât la vot. Și votul din Parlament a demonstrat (cu puterea faptelor, aș zice) că, în formula actuală, nu mai e posibilă nici o guvernare stabilă.
Dar nu despre situația politică și economică vreau să vorbim acum, ci despre ce văd, aud, simt și interpretează cetățenii acestei țări, fie ei minoritarii cu gura mare, fie cei din majoritatea tăcută. Știu deja de multă vreme că PIB-ul, imaginea în lume, reformele și viitorul luminos nu fac nici cât o ceapă degerată pentru cetățeanul obișnuit. De ce? Pentru că el, omul de la mijlocul grămezii, trebuie să ducă în spate nu numai propria familie, dar și statul căruia îi plătește aproape jumătate din venituri, pentru ca și statul să îi dea înapoi școală, spital, drumuri, confort, siguranță.
România a trăit în ultimii 36 de ani pe marginea prăpastiei. Mereu în anticamera falimentului, mereu pe drumuri occidentale (martori sunt milioanele de români emigrați), mereu cu grija zilei de mâine și mereu la dispoziția autorităților, care azi par mumă, iar mâine devin ciumă, oamenii au o neîncredere crescândă față de politică. Ce se înțelege la nivel de bază al poporului e că politica e azi – aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut, adio și-un praz verde. O mai mare bulibășeală a doctrinelor, criteriilor și a moralității afișate, ca la noi, nu cred să fi văzut pe alte meleaguri. Este deja un brand de țară.
Ceea ce se vede, de la președinte la PSD, de la PNL la AUR, de la Grindeanu la Veștea, de la Bolojan la Simion e neîncetata vânzoleală. Omul obișnuit, cel care are bunul obiceiul de a-și face socotelile la timp și care calculează dacă și cât îi ajunge salariul, nu poate crede că mișcările de trupe politice nu au nici o logică. Când el își calculează coșul zilnic și taie o sticlă de lapte sau un pachet de unt ca să meargă la niște analize, când socotește dacă pantofii copiilor vor mai ține sau nu iarna asta, când își planifică cu un an înainte o vacanță scurtă la o pensiune ieftină, cu tot familionul într-o cameră și când se uită după controlor dacă își ia sau nu bilet în autobuz, nu poate accepta că taman acela care îl conduce și supraveghează bunul mers al țărișoarei să nu aibă habar de ce face. Și totuși, vai, chiar despre asta e vorba. Nu, nu există conspirație, secrete, machiaverlâcuri, guvern din umbră sau din întuneric. Cum s-a strâns președintele țării (!) cu niște personaje ciudate la o masă, de-a aflat tot satul, nu e o mare creiereală. Nici gând. Și am să explic de ce.
Oamenii politici ai momentului (inclusiv cei propuși pentru ministere în proaspătul defunct guvern) nu au nici prea multă școală și nici un IQ prea promițător nu au. Cei care i-au cunoscut îndeaproape, profesori, colegi, foști amici, îi descriu ca mediocri, lenți în gândire, limitați și necitiți. Singura lor calitate a fost exploatarea unui sistem cu găuri, „implementat” de Uniunea Europeană. Facultăți fără acreditare, bacalaureat cu comisii prietenoase sau invizibile, doctorate cu „negrișori” sau cu copiuțe. Toate avantajele vin din vechea șmecherie românească, descurcăreala, care a fost principala abilitate a poporului în vremi de restriște. Maeștri la obținerea de avantaje, sunt total neputincioși când vine vorba de chestiuni macro, de societate, în ansamblu, în viziunea politică. Le lipsește studiul istoriei, al geografiei, al moravurilor, al legislației. Obișnuiți cu mica învârteală (o caracteristică de buticar evazionist), conexiunile neuronale îi împiedică să vadă mai sus. O observație de bun simț e că nu cunosc nici măcar o limbă străină, care le-ar fi permis să poarte discuții și să înțeleagă ce fel de parteneri sau probleme au în față. Pe scurt, sunt nepregătiți, incompetenți. Un caz uluitor e al proaspetei (fostă viitoare) ministre a educației, căreia un secretar înarmat cu ChatGPT îi sufla răspunsurile.
Bine, o să spuneți, dar unde sunt oamenii capabili? Nu are țărișoara ingineri, medici, economiști, profesori adevărați, cu carte și cu abilități constructive? S-au ascuns? Da’ de unde, au fost eliminați fără milă. Așa cum un roi solidar suprimă un intrus. Roiul știe că lumea acruală este cea în care trăiește și se descurcă. O altfel de lume e periculoasă, nesigură și de neînțeles. Degeaba te pui să studiezi vioara la patruzeci de ani. Nici degetele, nici creierul nu mai au elasticitatea, adaptabilitatea ori capacitatea de învățare. Vioara ta va scârțâi sau va suna fals. Dar măcar de ar fi voința de a învăța nou. Privind „doctoratele” oferite cu roaba de instituții fantomă sau de fantomele unor instituții (cum ar fi Academia SRI), constatăm peste tot un dispreț absolut la adresa educației. Educația e o frînă în viață. Te pune să gândești, te face să ai îndoieli, ba chiar să stai la palavre cu adversarul tău (pe scurt, dujmanul), în loc să îl calci pe cap. Prin urmare, ceea ce vedem e expresia unui haos general din sute de capete care, dincolo de propria afacere sau propriile beneficii, nu știu și nici nu vor să știe altceva. Pe scurt, ca să nu bat apa în piuă: nu există planuri diabolice, nu există eminențe cenușii, nu există secrete de nepătruns. Există haos și bun plac. Și sicofanți, adică lăudători sau țucălari. Că prostul, până nu-i fudul, parcă nu e prost destul.
Și totuși, veți zice: „Avem niște servicii secrete, niște relații subterane, avem o putere invizibilă în interiorul aceste puteri de suprafață. Mai ales că, la noi, numărul celor implicați în „servicii” a bătut recordul european la hectar. Da, e adevărat, doar că există câteva date care spun că sub vălul secretului de stat se ascund aceleași incompetențe, cu mușchi și cu dotări scumpe. Primul exemplu e al generalului Coldea, eminența cenușie a tuturor arestărilor și șantajelor. Când colo, ce să vezi. Odată ieșit în public, temutul general a dovedit nu că nu știe să gândească, dar nici măcar să grăiască într-o română spoită nu poate. Iar nu mult timp după mazilire, a fost dat în gât pentru niște coțcării de sute de mii de euro. Halal! A doua dovadă de incompetență e anularea alegerilor din decembrie 2024. Raportul SRI a fost compus exclusiv din dezvăluirile presei. Contribuția originală, zero. Ca dovadă, nici acum, la aproape doi ani de la evenimente, nu există nici o dovadă peremptorie de fraudare. Pe scurt, nici o dovadă de inteligență, de planificare, de profesionalism. La șantaj, da, sunt primii, pentru că pot urmări pe cine vor și nu e om să nu aibă slăbiciuni pe care să nu le poată stoarce ca pe un burete.
Și atunci? E oare posibil să ne aflăm cu adevărat într-un haos în care cei care ne conduc sunt mai incompetenți, mai neprofesioniști și mai lacomi decât noi, prostimea? „Imposibil – spune orice om inteligent – aici trebuie să fie ceva mai profund, mai complicat, mai planificat, un scop obscur, o mașinațiune criminală, un plan foarte îndepărtat.” Îmi pare rău să vă dezamăgesc. Numiți-mi măcar zece tipi superpregătiți, din umbră. Suntem la mâna unor conducători foarte slabi, haotici, care iau decizii în funcție de cum îi jenează o șosetă sau cu ce parte a obrazului se trezesc la pernă.
Dar președintele? Nu e el olimpic și matematician și oengist? O fi, nu zic nu. Doar că habar n-are pe ce lume trăiește, în ce epocă și nici ce așteaptă oamenii de la el și de la funcția pe care o ocupă. Nu înțelege sentimentele, socialul mic, viața obișnuită. Nu a manifestat niciodată respect sau atenție pentru componenta umană. Niciodată. La materiile umaniste a chiulit din gros. Martori îmi sunt toți artiștii care l-au sprijinit în 2020, la Primărie. Cei care l-au propulsat (dacă tot a fost cineva secret) se dovedesc, așadar, niște incompetenți siniștri. Președintele selecționat la sabotează zi de zi liniștea și profiturile. Scopul inteligenței secrete e stabilitatea într-o țară, nu haosul. În liniște, pot acumula putere și bani fără să-i vadă nimeni. Ceea ce, precum vedeți, nu e cazul.
Ceea ce se întâmplă azi în România se lipește ca marda ce scrisoare cu titlul articolului și e cea mai tristă concluzie: „Pumnii mei minte nu are”.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
