Cine l-a citit pe Kafka înțelege că șeful de la Fisc se consideră victima sistemului. Ironic, nu, pentru cineva care, de multă vreme, este acuzat că hărțuiește plătitorii de taxe cu invenții birocratice absurde?
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
23 mai - Maratonul Fondurilor Europene
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Dar cum a ajuns primul încasator de taxe, cel căruia i se datorează „peste 70% relaxarea fiscalã și stabilitatea macrobugetară a statului român”, după cum susține într-o declarație trimisă presei, să fie acuzat de DNA?
Așa cum el însuși admite, a emis două circulare nelegale prin care a dispus suspendarea deciziilor de impunere privind plata contribuției de sănătate în anumite cazuri. Acuzațiile procurorilor trebuie probate în instanță, dar cert este că ANAF a făcut o practică din a da circulare, dispoziții sau ordine interne care acum se întorc chiar împotriva domnului Diaconu. Obiceiul toxic de a emite pe bandă rulantă clarificări, precizări și interpretări este principalul motiv al vicierii legislației fiscale cu toate implicațiile negative care decurg din ea.
Deși există un Cod fiscal și niște norme de aplicare, care împreună au sute de pagini, contribuabilii, de prea multe ori, sunt la mâna lucrătorilor de la Fisc care intrepretează, explică și înțeleg legea diferit, de regulă, în defavoarea lor. De aici, celebra instabilitate și impredictibilitate fiscală, atât de mult reclamate de antreprenorii români sau străini.
Șeful Fiscului motivează că prin circularele sale a corectat o anomalie din Codul fiscal, or rolul domniei sale, ca șef al administrației fiscale, este să aplice legea, nu să adauge la ea, ignorând-o, indiferent cu ce scop sau justificare. Domnia sa nu își poate lua cu de la sine putere sau doar la îndemnul verbal al unui superior astfel de puteri pentru că instaurează relativism în aplicarea legii, în loc să fie ferm și disciplinat, așa cum le impune contribuabililor pe care îi administrează.
Dacă este sau nu abuz în serviciu, pot constata instituțiile cu prerogative, dar, în mod cert, practica reglementării în paralel este un abuz asupra contribuabilului, și așa excedat de o legislație stufoasă și neclară.
Și nu de puține ori, deciziile Fiscului deturnează sau exced legea fiscală, directivele europene și jurisprudența. Un exemplu celebru este deja înregistrarea în scopuri de TVA. Birocrații Fiscului au ajuns, prin voia șefului lor, să decidă cine „are intenția și capacitatea” de a face afaceri în România.
Antifrauda este un alt exemplu. Cu o legislație croită abuziv, care obstrucționa accesul la justiție au fost închise mici afaceri, iar după două luni de tevatură, cu victime care, probabil, nu și-au mai putut reveni, aberațiile au fost scoase din legislație. Și prejudiciile pe care le stabilește Antifrauda sunt chestionabile pentru că sunt stabilite prin procese verbale de constatare, care nu dau acces la instanță, până la încheierea unor inspecții, iar acestea durează, de prea multe ori, suficient cât să trimită business-ul în faliment.
De curând, ANAF a întocmit și o nouă declarație pentru plătitorii de TVA (un alt formular celebru, 394, pentru care se fac petiții pe internet), prin care cere informații atât de detaliate încât, dincolo de costurile administrative inerente, ridică un semn de întrebare. Ce face Fiscul cu toate aceste informații, în ce scop le va folosi? Sun acești domni dincolo de orice bănuială că nu vor utiliza date confidențiale în contra interesului unor companii sau persoane?
În ciuda criticilor vehemente ale mediul privat, de la cei mai mari până la cei mai mici contribuabili, domnul Diaconu motivează permanent că are rezultate în lupta cu evaziunea. Dar cifrele pe care le dă publicității sunt discutabile – încasări raportate la anul precedent, sume stabilite de control despre care nu se știe dacă și în ce cuantum au fost încasate, prejudicii imense, dar despre care nu se precizează dacă au fost contestate și dacă și cât au fost câștigate în instanțe etc.
Plătitorii de taxe au motive să se simtă ca Josef K, victime ale unui sistem absurd căruia nici nu mai are rost să-i caute sensul. Domnul Diaconu e revoltat că a ajuns si el prizonierul Castelului, dar nici nu dorește să îl părăsească, pentru că există rațiuni mai presus de el – colectarea, stabilitatea macrobugetară. Domnul Diaconu susține că are un dosar kafkian. Procurorii spun că e doar penal. Unde a apărut eroarea?
PS “Primele instanțe de control, cărora le datorăm descoperirea sursei erorii, recunosc și ele că este o eroare. Dar cine poate susține că instanțele de control de gradul doi vor judeca la fel, și apoi și cele de gradul trei și următoarele ?” - Castelul, Franz Kafka
