Stânga revoluționară – din nou la răscruce în anul 2020. Se va repeta 1918 sau 1968?

scris 3 nov 2020

De la Marea Blestemăție Franceză din anul 1789 încoace, stânga radicală ne „fericește” la fiecare 50 de ani cu pusee violente care mușcă din organizarea socială așa cum aceasta rezultă din milenii de memorie instituțională, concluzii ale unor rătăciri periodice și îndrumări întru civilizare ale marilor religii revelate.

2020 este un nou an de răscruce în care omenirea este pusă la încercare de stânga radicală, care nu mai târziu de secolul trecut a produs zeci de milioane de victime atunci când s-a răsfrânt peste jumătate din lume pentru a ne arăta ce înseamnă generozitatea ei.

Cu ouăle ascunse-n mască CITEȘTE ȘI Cu ouăle ascunse-n mască

Ultimele 2 șocuri majore pentru civilizație ale extremei stângi organizate au fost în anii 1918 și 1968. Doar măsura răspunsurilor a făcut ca și consecințele să fie diferite. Dacă anul 1918 a aruncat Rusia în bolșevism influențând pe zeci de ani expansiunea socialismului cu față inumană pe glob, în schimb o ripostă robustă a împiedicat alunecarea decisivă a Occidentului către stânga în anul 1968. 2020 este la fel, un an în care stânga revoluționară provoacă, iar totul depinde de răspunsul și robustețea societății pentru a fi respinsă. Alegerile prezidențiale din SUA reprezintă o concentrare a acestei riposte pe care oamenii o pot da pentru apărarea lumii vechi, cea care a asigurat stabilitate și dezvoltare.

Există caritate fără proprietate privată? CITEȘTE ȘI Există caritate fără proprietate privată?

Stânga radicală a plecat lansat în anul 1789, iar ajungerea revoluționarilor la conducerea celui mai populat stat al lumii occidentale, Franța, pentru o perioadă de 2 decenii a creat condițiile perpetuării acestui flagel până astăzi.

Respinsă de monarhiile europene care au venit cu restaurația prin Cogresul de la Viena din 1815, stânga a revenit episodic tot în Franța în anul 1830 pentru ca încercarea majoră să vină la jumătate de veac de la balta de sânge de la 1789-1799.

Marea Hărmălaie de la 1848 a lovit tot în Europa, într-un context în care criza cartofului care a precipitat foamete în mai multe țări. Aceasta îl lansează ca ideolog principal al stângismului pe Karl Marx. Manifestul Partidului Comunist de la 1848 este călăuză pentru stânga pe tot parcursul ei de atunci până în prezent, cu cea dintâi escală la Comuna din Paris din 1871, unde a apărut pentru prima dată și steagul roșu.

Luptele din viața noastră CITEȘTE ȘI Luptele din viața noastră

Momentele revoluționare de la jumătatea secolului al XIX-lea au fost oprite tot cu brutalitate de monarhiile puternice ale continentului, dar leacul pentru stânga a venit chiar de la capitalismul împotriva căruia lupta. Revoluția industrială, integrarea unor categorii mult mai largi ale populației în noile sectoare cu randament sporit a început să reducă treptat din sărăcie. Este ironie că modelele economice ale lui Marx au început să dea greș încă din timpul vieții sale și categorii tot mai largi de oameni să aibă acces la bunurile produse de industria în expansiune.

1918 – succesul stângii revoluționare în Rusia. Zeci de ani de revărsare de marxism în lume

A fost nevoie de un război răvășitor pentru ca stânga revoluționară să-și construiască un avanpost. Rusia, cu o conducere onestă, dar incompetentă a țarului – care nu reușise să oprească mișcările anarhice de la cumpăna secolelor XIX-XX – a sucombat în etape cu succesiune rapidă bolșevismului, care, prin violență, și-a creat calea pentru decenii de experimentare a modelelor socialiste.

Anul 1918 a adus revoluție bolșevică și la Berlin; aceasta a fost suficient de zguduitoare pentru a scoate Germania din război, dar nu într-atât de puternică pentru a înscrie țara pe calea Rusiei. Frustrările pierderii privilegiului Imperiului a adus bolșevicii la putere și în Ungaria, iar România bifează undeva în istorie că a fost un antemergător al forțelor reacționare, îndepărtând de la Budapesta regimul lui Bela Kuhn.

După 50 de ani de comunism, guvernanții ne propun acum și o jumătate de secol de totalitarism sanitar CITEȘTE ȘI După 50 de ani de comunism, guvernanții ne propun acum și o jumătate de secol de totalitarism sanitar

Deși Primul Război Mondial nu a adus Revoluția Proletară Globală – așa cum o anticipau comuniștii – și țările vestice au găsit anticorpii pentru a o respinge, totuși anul 1918 poate fi considerat unul de câștig pentru stânga radicală. Au creat undeva nucleul de unde ideologia să se răspândească. A fost fondat la scurt timp Kominternul, ca agent de propagare și subversiune prin care nou-creata Uniune Sovietică să alimenteze mișcările stângiste în celelalte țări. De la URSS, doar câteva zeci de ani mai târziu, se va contamina Europa Centrală și de Est, dar și jumătate din Asia.

1968 – atac coordonat al revoluționarilor respins de majoritatea tăcută

Subversiunea marxistă a fost o constantă în vest, dar un an de șoc a fost 1968 care a scos stânga revoluționară din catacombe și a adus-o în stradă. În primăvara acelui an, mai multe țări vest-europene s-au confruntat cu manifestații de amploare precipitate de la studenții stângiști, dar care au avut susținere de masă din partea muncitorilor.

Epicentrul acestor confruntări a fost, ca și de alte ori în istorie, Parisul. Universitățile și străzile au fost ocupate de stângiști, baricade au fost ridicate, iar totul a degenerat în confruntări de stradă. Părea că întreaga Republică Franceză se clatină. Președintele Charles de Gaulle a avut el însuși momentul de slăbiciune și a fugit peste graniță la Baden-Baden, pentru ca apoi să fie nevăzut, retras la reședința sa de la țară.

Investițiile - cele mai puternice droguri consumate de politicieni! CITEȘTE ȘI Investițiile - cele mai puternice droguri consumate de politicieni!

A fost premierul Georges Pompidou cel care a confruntat direct puseul revoluționar. Strategia lui s-a dovedit câștigătoare: a rupt alianța dintre studenți și muncitori. Diagnosticul era corect: tinerii frumoși și liberi ai stângii franceze nu puteau fi reconciliați; erau fanatici și cu idei extreme. Prin contrast, solicitările muncitorilor erau ancorate în realitate și întâmpinarea acestora era în măsură să dezamorseze conflictul.

Guvernul a negociat cu sindicatele (Confédération Générale de Travail – CGT) care au încetat greva generală după ce Pompidou le-a îndeplinit aproape de plafonul maximal cererile. Fără susținerea muncitorească, studenții au rămas în bătaia vântului. Pe 16 iunie, jandarmii recoupau Sorbona unde fluturase steagul roșu. În paralel, au fost convocate alegeri generale pentru Adunarea Națională în termen de o lună.

După săptămâni de dezordini, greve și confuntări de stradă, majoritatea tăcută a Franței s-a pronunțat decisiv și a respins asaltul stângii revoluționare. Scrutinul a dat dreptei 353 de locuri din cele 486 fotolii ale camerei legislative, în timp ce socialiștii au obținut doar 57 deputați și comuniștii 34 de locuri. Confruntarea se încheie cu un marș masiv la Paris în care francezii care au stat deoparte în timpul tulburărilor au arătat că acestea niciodată nu au avut sprijinul majorității publicului.

Peste Oceanul Atlantic, atacul stângii nu a fost nici pe departe la fel de violent. A avut, însă, propriul său episod maximal la Chicago, în timpul Convenției Partidului Democrat care urma să desemneze candidatul la președinție al acestei formațiuni politice. Într-un climat deja încins de asasinările în secvență scurtă ale lui Martin Luther King și Robert F. Kennedy, evenimentul politic propriu-zis a fost eclipsat de confruntările de stradă precipitate de tinerii cu elan revoluționar.

Bătăile cu poliția, atmosfera de dezordine a antrenat o răspândire a turbulențelor către 100 de orașe americane. Sunt dezordinile care au fost respinse de majoritatea populației: "Ce vor, de fapt, acești tineri hipioți?!”

Impactul peisajului de harababură a fost contrar și manifestațiile stângiste anarhice practic l-au propulsat pe republicanul Richard Nixon, cu o agendă conservatoare, direct către Casa Albă. Ca și francezii, americanii au respins asaltul stângist.

2020 – nou puseu al stângii, cu negări ale (relevanței) trecutului și violențe de stradă

Anul pe care îl traversăm poate fi considerat, de la momentul din 1968, cel mai important pentru întoarcerea socialismului revoluționar. După promovarea unor ordine de restricție foarte drastice în numele luptei contra noului coronavirus, în societatea americană cu nervii la pământ au izbucnit în luna iunie confruntări violente de stradă, devastări de magazine și incendieri promovate de un cluster de organizații pe care președintele american Donald Trump le-a denunțat ca fiind ale stângii radicale.

Precipitate de uciderea unui cetățean de culoare de către un polițist, manifestațiile de stradă cu pusee violente și mesaj neomarxist au ridicat vigilența publicului american de orientare conservatoare sau chiar a centriștilor. Cu cât mai mari au fost devastările aduse de aceste proteste, cu cât mai radicale au fost cererile unor organizații precum Black Lives Matter – mergând până la desființarea poliției – cu atât alienarea a crescut în rândul publicului moderat.

\ CITEȘTE ȘI "Mai dă-l în mă-sa de Covid!"

Mesajul că Partidul Democrat a fost acaparat de stânga radicală a început să prindă la un număr tot mai mare de cetățeni, deși candidatul acestuia în alegerile prezidențiale, Joe Biden, are un istoric de politician moderat. Ideea că acesta este captiv unei facțiuni radicale pe care se teme să o contreze a fost promovată intens de media de dreapta.

După ce au fost cunoscute animozitățile între actualul președinte și familia Bush, care a dat 2 președinți ai SUA, adversarii republicanilor au încercat să promoveze imaginea că președintele George W. Bush nu va vota la alegerile prezidențiale. După ce acesta a negat, mai interesant a fost mesajul nepotului său, George P. Bush. El nu numai că a spus că va vota, dar a afirmat că Trump reprezintă singura barieră pentru alunecarea Statelor Unite către socialism.

Răsturnarea statuilor unor personalități ale istoriei americane, iarăși, a fost de natură să îi pună în gardă pe moderați. Până unde se va ajunge? Dreapta conservatoare a promovat intens termenul de „cultură a anulării” („cancel culture”) pentru a desemna epurările stângiștilor.

„Națiunea noastră asistă la o campanie necruțătoare care vrea ștergerea istoriei noastre, defăimarea eroilor noștri, îndepărtarea  valorilor noastre și îndoctrinarea copiilor noștri”, a declarat în discursul de Ziua Națională din 4 iulie președintele Trump, rostit simbolic în fața muntelui-monument Rushmore, unde sunt prinse chipurile a 4 președinți ai SUA.

Ca și în anul 1968, alegerile prezidențiale din America vor fi un test al robusteții civilizației occidentale la provocările stângii revoluționare. Este de urmărit dacă cetățenii americani vor găsi forța de a respinge atacul radicalilor sau dacă revoluția culturală care și-a croit pe nesimțite drum timp ce zeci de ani nu a câștigat minți și nu a anesteziat conștiințe.

Este întrucâtva de înțeles de ce există sceptici care consideră exagerate comparațiile între elanul neomarxist și revoluția bolșevică sau de ce am așeza progresismul într-o secvență istorică începută la 1789 și care a adunat zeci de milioane de victime. Pentru cei care se îndoiesc de această moștenire revoluționară, interesant va fi urmărirea reacției de stradă la eventuala câștigare a alegerilor prezidențiale de către Trump.

viewscnt
Afla mai multe despre
donald trump
sua
franta