Voluntari Salvăm Bucureștiul!

scris 2 iun 2016

“Democrația este credința patetică în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale” - H. L. Mencken

Apropierea alegerilor transformă arena politică din România într-o adevărată arenă sportivă. Alegătorii devin adevărați fani insuflețiți de credința că votul/prezența lor vocală pe stadion contează. Iar principalii actori ai celor două scene, politicienii și ong-iștii, respectiv antrenorii și fotbaliștii, îi încurajează în misticismul lor narcisist.

În realitate, însă, prezența lor individuală pe respectivele arene are o influență infimă asupra rezultatului. Iar în cazul alegătorilor, influența este infinit mai mică decât cea a fanilor. Aceștia, la rândul lor, au un cuvânt de spus mult mai puțin important decât cel al arbitrului, care poate decide soarta meciului cu o fluierătură. O realitate surprinsă cinic și de Stalin: Nu contează cine votează, ci cine numără voturile! Sau dosarele, după cum s-a întâmplat în acest an cu candidații PNL din București.

Există însă o diferență între fanii echipelor de fotbal și alegători: primii știu că meciul respectiv durează 90 de minute, plus prelungiri, după care își reiau viața de zi cu zi. Ultrașii arenei politice nu pot concepe că un meci poate dura doar o clipă (cea a ștampilatului) și trăiesc, în special în spațiul virtual (Facebook, Twitter, paginile de comentarii ale site-urilor politice), ca și cum prelungirile acordate de arbitru ar dura o eternitate sau cel puțin patru ani, până la următorul tur de scrutin.

Fanii echipelor de fotbal respectă opțiunile celor care nu sunt interesați de fenomenul pe care ei îl adoră și nu-i mână ca pe o hoardă în tribune să-i oblige să asiste, împotriva voinței lor, la un spectacol care nu le spune nimic. Situație total opusă în rândul celor care și-au făcut din politică o adevărată viață paralelă. În opinia lor, “dacă nu votezi, nu contezi” și nu există păcat mai capital decât absenteismul. “Lehamitea”, “sictirul” nu mai sunt simple preferințe individuale, ci dovada unui simț moral defect.

Paradoxal, prozelitismul cel mai agresiv se manifestă în rândul votanților anti-sistem. Ei consideră că a vota un candidat “independent” reprezintă o lovitură de moarte acordată sistemului. În ignoranța lor, nu realizează că sistemul este mai mult construit pe umerii “independenților” tehnocrați, decât pe cei ai politicienilor. Tehnocrații și “specialiștii” sunt responsabili pentru reglementările care favorizează corupția, reglementări pe care Parlamentul le votează ca Primarul. Tot tehnocrații “independenți” redactează și Codul Fiscal, piatra de temelie a corupției, pentru că dacă ban public nu e, nimic nu e!

Totuși, în viziunea votantului anti-sistem nu tehnocrații bugetari, partidele sau politicienii sunt inamicii publici numărul unu, ci absenteiștii. Pentru a realiza care este cu adevărat preocuparea principală a “sistemului” ar fi fost util ca ei să citească punctul de vedere al guvernului referitor la inițiativa legislativă de introducere a votului obligatoriu, care a trecut prin adoptare tacită (sic) de Senat și se află pe masa Camerei Deputaților.

Potrivit guvernului (Ponta, la acea vreme), “votul poate fi privit și ca o modalitate de consultare a opiniei celor guvernați prin intermediul căreia aceștia își exprima aprobarea sau dezaprobarea față de guvernanți și de funcționarea sistemului politic. În acest caz se poate vorbi despre un vot de protest, care reprezinta opțiunea electoratului cu privire la partide sau la candidați, fără a ține cont de necesitatea formării unei majorități politice. Votul de protest vizează critica globală a întregului sistem politic. Considerăm ca scopul principal al alegerilor parlamentare nu este acela de a consemna opiniile și resentimentele alegătorilor, ci de a desemna, printr-o procedură democratică, reprezentanții cetățenilor în cadrul forului legislativ. Tocmai de aceea guvernele nu încurajează votul alb, așa cum nu încurajează nici absenteismul, tendința sistemelor electorale fiind aceea de a da curs expresiei voinței majorității cetățenilor, care s-a manifestat în favoarea anumitor candidați.”

Interesant este că guvernul Ponta a dat aviz negativ proiectului de lege, însă numai din motive tehnice, sugerând că este nevoie de modificarea Constituției pentru introducerea votului obligatoriu.

Cum chiar și cele mai opresive regimuri își bazează guvernarea pe consimțământul celor guvernați, un sistem politic nu poate funcționa fără legitimitate. Iar legitimitate îi e acordată de prezența masivă la vot, indiferent cu cine votează populația. Așa se explică faptul că nu există sistem politic care să se simtă confortabil în contextul unui absenteism major. Un guvern votat de 10% din populația unei țări simte cum îi fuge legitimitatea de sub picioare. Pentru guvernanți, absenteismul este cel mai periculos vot de blam.

Cu toate acestea, activiștii publici și societatea civilă insistă că votul, în cel mai bun caz, nu este numai un drept, pe care fiecare decide dacă și-l exercită sau cu, ci mai ales o obligație.

De altfel, la nivelul opiniei publice, s-a instaurat o adevărată dictatură a unei etici vulgare a votului. Aceasta poate fi sintetizată prin două propoziții. Fiecare cetățean are obligația de a vota, obligație de la care poate obține o derogare doar în situații excepționale. În plus, chiar dacă este adevărat ca pot fi candidați mai buni sau mai rai, în general orice vot de buna credință este acceptabil din punct de vedere moral, absenteismul fiind mai rău decât orice vot.

Cu alte cuvinte, mai bine votezi cu bună intenție, însă prost, în necunoștință de cauza, decât să absentezi.

Democrația este metoda prin care se decide când, cum, și în ce moduri un guvern își poate pune în practică monopolul pe care îl deține asupra utilizării violenței, adică în ce circumstanțe își poate amenința cetățenii cu folosirea violenței. În majoritatea celorlalte regimuri politice, această decizie este una arbitrară, aflată la dispoziția unei mâini de oameni aflate la putere. În democrație, utilizarea violenței se stabilește prin vot. Simbolul democrației nu este numai cabina de vot, ci cabina de vot supravegheată de o arma de foc. Cel puțin din acest punct de vedere, absenteismul are un avantaj: un adept al absenteismului refuză să participe la stabilirea unor reguli care îi obliga pe ceilalți să facă ceva ce nu vor. 

În schimb, cei care participa la vot au obligația morală să aleagă cea mai buna guvernare, adică pe cea care va încălca cel mai puțin drepturile celorlalți. Probabil însă că niciun votant la alegerile de duminică nu a analizat impactul fuziunii Bucureștiului cu Voluntari, cum ar putea propune principalul candidat sistemului (evident corupt), sau cel al diferitelor planuri centrale de urbanizare, sistematizare, pe care-și construiește campania candidatul anti-sistem.

Cu toate acestea, candidații (și cei ai sistemului și cei anti-sistem) insistă pe teoria votantului rațional, ceea ce este o himeră. Un om rațional știe că doar votul colectiv contează, nu și votul individual: Noi decidem cine câștigă alegerile, însă eu niciodată nu decid cine câștigă alegerile. Valoarea anticipată a votului individual în cazul unor alegeri între doi candidați depinde de două variabile: numărul de votanți (cu cat e mai mare, cu atât valoarea votului meu e mai mica) și majoritatea proporționala anticipată (ecartul anticipat dintre candidați înainte de exprimarea votului), ceea ce face ca, practic, valoarea votului să fie aproape nulă. Statistic, “șansele” de a avea un accident de circulație în drum spre cabina de vot sunt mai mari decât acelea ca votul tău sa fie decisiv.

Însă, dacă toată lumea ar sta acasa și n-ar vota, ar fi un dezastru, răspund sofiștii activismului politic. De aceea, toată lumea ar trebui obligată să se prezinte la vot. Dar ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar sta acasă și nu s-ar ocupa nimeni cu agricultura? Dezastrul ar fi și mai mare. Asta nu înseamnă că toți oamenii trebuie obligați sa se apuce de agricultură!

În plus, ultrașii votului ca datorie publică dau dovadă de ignoranță când cred că votanții sunt raționali și că unii nu sunt pur și simplu ignoranți față de multe aspecte implicate. A vota nu e deloc simplu: un vot corect exprimat necesita informare, educare, capacitate de argumentare și de sinteza și simț critic. Câți dintre votanți sunt capabili de așa ceva? Și, în aceste condiții, prin ce magie rezultă înțelepciunea colectivă din ignoranța individuală a votanților?

În plus, câți dintre cei capabili aleg să-și aloce resursele acestui proces? Și ar avea societatea de câștigat dacă toți “oamenii capabili” s-ar concentra pe alegeri în detrimentul activităților lor curente? Un individ poate “răsplăti” societatea și prin bunurile private pe care le furnizează, nu numai prin cele publice. 

Mai ales în actualele condiții ale specializării, un antreprenor sau un angajat extrem de priceput ar putea aduce mai multe beneficii societății muncind în timpul pe care alții îl alocă informării, meditației și exprimării votului. Profesorul Jason Brennan amintește argumentul contrafactual al stării naturale prezent în gândirea mai multor filosofi: dacă toată lumea s-ar ocupa de interesele sale private, și nimeni nu s-ar ocupa de “binele public”, viața ar fi “scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor primejdii”. Brennan construiește o stare naturală contrară și se întreabă ce s-ar întampla dacă toată lumea s-ar dedica “binelui public”, respectiv activismului politic. Lumea s-ar reuni în adunări, ar delibera, ar vota și adopta legi, însă nimeni nu ar mai produce nimic. Dacă toată lumea ar fi hiperactivă politic n-ar mai exista nici hrană, nici muzică, nici locuințe, nici artă, iar viața ar fi “scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor primejdii”.

PS: Evident că există și circumstanțe în care fiecare cetățean se poate simți “dator” să voteze. Însă el va trebui să fie conștient că aceasta nu este o alegere a sa privată, și că, prin ștampilarea buletinului de vot, poate afecta viața nu numai a sa și a familiei sale, ci și a mii, zeci de mii, sute de mii sau milioane de alte persoane, în funcție de tipul alegerilor (locale, parlamentare, prezidențiale). Și că aceștia nu au nici o vină în eventualitatea în care pune ștampila greșit, numai pentru că s-a simțit “dator”.

Responsabilitatea morală e mult mai mare în cazul celor care decid să-și exercite dreptul de vot, decât în cazul absenteiștilor. Drept urmare, aceștia n-ar trebui să se mulțumească doar să primească informări, să le citească, după care să se considere informați!

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
vot
alegeri
locale
primarie
firea
nicusor dan
absenteism