Opinii: Chiar avem nevoie de consiliu monetar ca să oprim mâna statului să intre în buzunarele noastre?

Suntem campioni la inflație, iar inflația funcționează și ca o taxă. Nu apare pe fluturașul de salariu, nu trebuie votată separat în Parlament și nu vine cu o linie distinctă pe bon, dar reduce puterea de cumpărare a banilor pe care îi avem deja.

Literatura economică vorbește explicit despre „inflation tax”: atunci când masa monetară crește și prețurile urcă, valoarea reală a banilor deținuți de populație scade, iar statul poate obține resurse reale prin acest mecanism, pentru ce are el în sine nevoie.

Având această problemă de țară, peste care nu reușim să trecem de prea mulți ani, consiliul monetar ar deveni tentant. Nu pentru că îl împiedică pe Guvern să facă deficit — nu îl împiedică — ci pentru că îi reduce serios posibilitatea ca o parte din dezechilibru să fie împinsă spre populație prin monedă.

Dacă leul este legat rigid de euro, iar emisiunea monetară este constrânsă de rezerve, spațiul în care statul și banca centrală pot lăsa inflația și deprecierea să dilueze nota de plată devine mult mai mic.

CITEȘTE ȘI Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (II)

Cu alte cuvinte, statul n-ar mai putea continua să cheltuiască discreționar. Facturile lui ar deveni mai greu de ascuns. În mare, ar trebui să crească taxe, să taie cheltuieli sau să se împrumute la prețul cerut de piață.

Fix ce a făcut până acum, dar mult mai greu. Dar n-ar mai avea la dispoziție în aceeași măsură acel impozit difuz care iese din buzunarul tuturor câte puțin și pe care foarte puțini îl identifică drept taxă.

Numai că aici avem și gluma românească. Disciplina fiscală nu înseamnă să mărești TVA în plină inflație și apoi să explici populației că ai făcut austeritate. Asta nu este restructurarea cheltuielilor statului, ci dieta a ținut-o populația.

Iar în anul acestei așa-zise austerități, cheltuielile statului au continuat să crească. Ajustarea s-a văzut mult mai bine în altă parte: în prețuri, în TVA și în puterea de cumpărare a populației. Cu alte cuvinte, statul nu s-a pus serios la cură de slăbire. Ne-a pus pe noi.

Privit așa, poate chiar merge. Uite Bulgaria.

A introdus consiliul monetar în 1997, a legat leva de marca germană și apoi de euro, a renunțat practic la politica monetară proprie și a păstrat sistemul aproape trei decenii. Iar la 1 ianuarie 2026 a intrat în zona euro. Leva a dispărut la curs fix pentru un euro. Din punct de vedere monetar, traseul bulgarilor este aproape impecabil: criză, regulă dură, stabilitate, euro.

Dacă ne oprim aici, concluzia este seducătoare. Poate exact asta ne-ar trebui și nouă: să luăm statului o jucărie pe care nu știe să o folosească.

CITEȘTE ȘI Opinii: Lecția Bangalore–Mumbai–Delhi: o țară puternică are mai multe capitale ale puterii

Însă. În 2025, după aproape trei decenii de consiliu monetar și chiar înainte de intrarea în euro, PIB-ul pe locuitor al Bulgariei, ajustat cu puterea de cumpărare, era la numai 68% din media UE. România era la 78%.

Asta înseamnă că o disciplină monetară aproape perfectă nu produce, dovedit, dezvoltare, productivitate sau convergență. Bulgaria a reușit să țină moneda în ordine, dar nu a recuperat decalajele economice în același ritm în care a făcut-o România.

Și aici consiliul monetar își arată limita. El poate opri un stat să își rezolve prea ușor problemele prin monedă, dar nu îl poate obliga să investească bine, să construiască infrastructură, să reformeze administrația sau să facă economia mai productivă.

Mai mult, dacă economia continuă să producă inflație peste cea din zona euro, cursul fix nu face problema să dispară. O ascunde de panoul valutar și o mută în competitivitate. Prețurile și salariile interne cresc mai repede, cursul nu se poate ajusta, iar diferența trebuie recuperată undeva: prin marje mai mici, consum, investiții, salarii sau locuri de muncă.

Consiliul monetar ne-ar lua o parte din posibilitatea statului de a ne taxa prin inflație, dar ne-ar lua și amortizorul prin care economia mai absoarbe astăzi greșelile statului.

Găsim cazul Bulgariei foarte bun pentru comparație. La prima vedere, pare demonstrația că disciplina funcționează: au legat moneda, au rezistat aproape 30 de ani și au ajuns la euro.

CITEȘTE ȘI Opinii: Electricianul pe care nu-l avem

Privit mai atent, este și demonstrația că poți rezolva impecabil problema monedei și să rămâi cu aproape toate celelalte probleme.

Așa că întrebarea pentru România nu este doar dacă vrem să oprim mâna statului să intre în buzunarele noastre prin inflație. Este și de ce ajungem să discutăm despre legarea monedei ca să obligăm statul să facă ceea ce refuză să facă singur: să-și restructureze propriile cheltuieli înainte să mai inventeze încă o metodă prin care să ni le pună nouă în cârcă. La o adică, e singurul care mai folosește hârtii în țară și printre puținii care mai are ghișee.