Începea iarna în România anului 1996 și credeam că visez. Emil Constantinescu îl bătuse la puncte pe legendarul Ion Iliescu, iar Convenția Democratică câștigase alegerile. La vestea că Milu ieșise victorios din urne, am ieșit din casă cu cățel, cu purcel și șampanie. Simțeam că visez, simțeam, nițeluș mai neclar ca la revoluție, o bucurie dementă, înrudită cu „mica moarte”. Voiam să iau oamenii în brațe, să chiui, să umblu pe mijlocul străzii.
Cu ultimele rămășițe de luciditate, mi-am compus o mină serioasă și am urcat pe Batiștei, spre sediul „Asociației 21 Decembrie 1989” fosta casă Marmorosch-Blanc, a doamna Spayer. Strada era plină de omenetul care afluia sau se defula în aceeași direcție. Părea că toate gândurile mulțimii aveau același obiect, șampania, și aceeași direcție: sediul. Odată intrat, aglomerația părea la fel de spumoasă ca băutura.
Țin minte că m-am îmbrățișat cu cel puțin 100 de oameni, că am dat mâna cu proaspătul președinte, că am ascultat discursurile, că am tras de mânecă reporterii și că am băut mai mult de o sticlă. Băutura curgea în valuri, cum îi stătea bine oricărei victorii. Au fost și cioburi, cum altfel – asta mi-a adus aminte de zicala ungurească „nu există nuntă fără înjunghiere”. Noroc că nu am dus la îndeplinire îndemnul frățesc și conlocuitor.
Dar, de ostenit, am ostenit. După miezul nopții am ieșit din nou în stradă. După atâtea emoții, hai și spre casă, că prea multă bucurie strică. Și pe cine văd? Pe fosta mea colegă și prietenă Doina Doru, care lucra, pe atunci, la Pro TV. Firește, avea și ea o sticlă pe jumătate goală.
Ne-am îmbrățișat, am gustat. Apoi am privit casa cea veche, luminată și vie. Iar Doina, gânditoare, ironică și melancolică totodată (numai femeile pot încerca atâtea sentimente diverse), s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit la ureche: „Vai, ce-o să mai jelim peste patru ani!” M-am uitat la ea ca la felul patru. Ce prostie mai era și asta? Păi, nu câștigasem? Nu aveam să facem repede, mâine, cea mai frumoasă țară din lume?
Peste patru ani, singur în fața televizorului, mi-am amintit vorbele ei. Avusese dreptate. Emil aruncase prosopul, Convenția Democratică pustiise țara și de bani, și de speranțe. Era dezastrul perfect. Unde mai pui că Mangafaua, Corneliu Vadim Tudor, intrase în finală. Aș fi vrut s-o întreb, s-o trag de ciuful ei blond și s-o mustru: „De ce ai cobit?”
Peste alți zece ani, când ne-am reîntâlnit, i-am repetat întrebarea. Eram deja mai senin, viața mă cumințise cu nuielușa ei de întâmplări. Doina s-a uita la mine nu cu milă, ci cu aceeași blândețe ironică: „Îi știam pe toți, de la televizor, și știam și câtă minte n-au. Dar nu exista altă posibilitate.”
N-a apucat să vadă sfârșitul domniei lui Iohannis. S-ar fi amărât pentru prima dată. Nu e prea vesel să ai mereu dreptate. Mai bine. Unii oameni, care văd viitorul din prezentul care îi înconjoară ar trebui să fie feriți să îl contemple. Chiar ăsta este subiectul articolului de azi: melancolia.
Observ cu uimire și resemnare cum se repede lumea ca la Maglavit și repetă aceleași greșeli. Inima bună are un defect. Uită repede și ușor. Și nici nu învață nimic din trecutul recent. Vom trage o linie groasă și apăsată (ca o brazdă) după jumătate de an. Abia atunci vom întrezări viitorul care, pentru mine, nu sună bine.
Ceea ce se vede acum, la sfârșitul aventurii electorale, e o imensă oboseală. Alături, la fel de mândră în șa, o economie cu crăpături, șovăielnică și neputincioasă. Toată lumea știe (și oftează): vin vremuri grele. Fiecare își face socoteli pentru viitor. Omul înțelept care își făcea vara sanie e decis s-o suprime din lista de cheltuieli. Important e până unde i se va mai întinde plapuma.
Vă avertizez că nu a venit Mesia. Că nu e nici urmă de om providențial. Că soluții miraculoase nu-s. Iar dacă se găsește vreuna, va fi un dezastru. Că deja umblă cânii în jurul măcelăriei. Și că, dacă vom urma planul falimentar de acum cincisprezece ani, vom regresa alți zece.
E drept, se vor face (cum s-au mai făcut) averi frumoase, dar bine nu va fi. Și mă uit cu aceeași melancolie la obiceiul pământului: puparea papucului și a dosului suveranului. Nimeni nu pare să accepte realitatea. Dar toți se tem de ea și-și fac cruce cu limba. O țară nu e o companie, un trust, o antrepriză. Nu există cetățeni de categoria întâi și alții de a doua. Nu există dușmani, trădători, vânduți. Adică există, dar nu peste tot și, mai ales, nu la cei care gândesc altfel ca noi. Or, tot ce am enumerat pare tot mai prezent, ca o amenințare fatalistă.
Și mă întreb dacă, peste patru ani, previziunea colegei mele nu o să stingă lumina. Definitiv.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
