ADHD, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție, este frecvent discutată în spațiul public și pe rețelele sociale, însă manifestările sale sunt adesea confundate cu comportamente specifice vârstei sau cu alte dificultăți emoționale și de dezvoltare. În lume, peste 47 de milioane de copii și adolescenți au o formă de ADHD, iar în România o statistică realizată de un ONG indică peste 200.000 de copii înregistrați cu acest diagnostic.
Tulburarea afectează capacitatea de menținere a atenției, controlul impulsurilor și nivelul activității motorii. Există trei forme principale: predominant neatentă, predominant hiperactivă și combinată, aceasta din urmă fiind cea mai frecvent întâlnită. Pentru stabilirea diagnosticului, simptomele trebuie să fie prezente cel puțin șase luni, să afecteze mai multe medii de viață și să fie observate înainte de vârsta de 12 ani.
„ADHD-ul, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție, este poate cea mai des întâlnită tulburare de neurodezvoltare, unde este afectată capacitatea de menținere a atenției, capacitatea de inhibare comportamentală, sunt foarte impulsivi și există și un nivel de hiperactivitate foarte crescut. Sunt foarte agitați, se comportă de parcă ar fi motorizați”, a declarat Andrada Ginghină, psiholog, specialist în ADHD și logoped, la emisiunea „Timp pentru Sănătate”, realizată pe Prima News TV de Profit.ro, în fiecare miercuri, de la ora 17.00.
Specialista atrage atenția că părinții nu trebuie să se grăbească să interpreteze orice manifestare de neatenție sau hiperactivitate drept ADHD. În primii ani de viață, aceste comportamente pot face parte din dezvoltarea normală, întrucât funcțiile executive ale creierului sunt încă în formare. Semnele devin de regulă mai evidente în jurul vârstei de 4-5 ani, odată cu intrarea în grădiniță, iar cerințele școlare din clasa pregătitoare pot accentua dificultățile. În formele moderate și severe, manifestările pot fi observate chiar de la 4 ani.
„Nu trebuie să fim impulsivi, să ne grăbim să punem un diagnostic de ADHD, deoarece în dezvoltarea copiilor partea de hiperactivitate și deficit de atenție este normală, deoarece creierul este în plină dezvoltare”, explică Andrada Ginghină.
Înainte de evaluarea de specialitate, părinții ar trebui să urmărească dacă manifestările apar în mai multe contexte și dacă au existat schimbări recente în viața copilului. Conflictele cu profesorii sau colegii, anxietatea și evenimentele traumatice pot genera comportamente asemănătoare. În familie, stabilirea unor reguli clare și aplicarea consecventă a limitelor pot ajuta la gestionarea comportamentului. Dacă dificultățile persistă, este recomandată consultarea medicului de familie, care poate îndruma copilul către specialiști.
Există și o componentă genetică importantă. În familiile copiilor diagnosticați cu ADHD pot exista părinți sau alte rude cu manifestări similare, dar niciodată diagnosticate. Acestea pot fi interpretate drept agitație, impulsivitate, visare sau dificultăți de organizare. Evaluarea trebuie să țină cont și de comportamentul părinților, deoarece o parte dintre reacțiile copilului pot fi învățate prin observarea adulților.
Mediul familial poate influența semnificativ modul în care copilul gestionează simptomele. ADHD afectează organizarea, planificarea și finalizarea activităților, iar copilul are nevoie de îndrumare constantă și de explicații pas cu pas. Inconsecvența părinților și lipsa unor rutine pot îngreuna dezvoltarea acestor abilități. La fel de importantă este conectarea emoțională și timpul petrecut împreună, mai ales în cazul copiilor care au un program încărcat de activități extracurriculare.
„Are nevoie de un exemplu și de ghidaj foarte mult, pentru că el fizic nu poate, nu că nu ar vrea să facă lucrurile respective, dar nu poate. Are nevoie de cineva care să-i explice, să îl ducă de mânuță pas cu pas, să-i spună ce face prima dată, ce face a doua oară”, spune psihologul.
Oboseala este un alt factor care poate accentua neatenția și agitația. Un copil suprasolicitat, care doarme insuficient sau are un program prea încărcat, poate prezenta manifestări asemănătoare ADHD. Somnul este esențial pentru dezvoltarea creierului și consolidarea informațiilor acumulate, iar tulburările de somn pot imita simptomele deficitului de atenție.
„Cu cât oboseala este mai mare, cu atât și nouă, adulților, ne este mai greu să ne concentrăm. Creierul are nevoie de odihnă, mai ales creierul unui copil care este în plină dezvoltare și în fiecare zi învață lucruri noi”, afirmă Andrada Ginghină.
Un alt mit pe care specialista îl demontează este acela că ADHD dispare odată cu înaintarea în vârstă. Simptomele se pot modifica și pot deveni mai ușor de gestionat, însă dificultățile pot continua și la maturitate. Mulți adulți ajung să fie diagnosticați abia după ani în care s-au confruntat cu probleme de organizare, întârzieri, procrastinare și dificultăți în relații.
„Clar, nu trece de la sine. Dacă avem o formă ușoară, poate fi mai ușor de gestionat și, cum spuneam, să treacă neobservat. Dar adultul cu ADHD [...] nu reușește să își organizeze timpul, nu reușește să înțeleagă de ce relațiile lui nu funcționează corespunzător, de ce nu își poate menține atenția, de ce este mereu în întârziere, de ce procrastinează mereu”, avertizează psihologul.
Intervenția timpurie, prin terapie comportamentală și dezvoltarea unor strategii de gestionare a atenției, impulsivității și emoțiilor, poate îmbunătăți semnificativ funcționarea copilului pe termen lung.
Diferențele de manifestare între un copil de 5 ani și unul de 9-10 ani țin atât de maturizarea creierului, cât și de cerințele mediului. Un copil mai mare trebuie să stea mai mult timp în bancă, să urmărească lecțiile, să rețină informații și să respecte reguli mai complexe. Pentru un copil cu ADHD, gestionarea simultană a acestor solicitări poate deveni dificilă.
În plus, nu orice copil agitat sau neatent are ADHD. Anxietatea, stresul posttraumatic, dislexia, discalculia și disgrafia pot produce dificultăți similare. Copiii supradotați pot părea, la rândul lor, dezinteresați sau neatenți atunci când activitățile nu le oferă suficientă stimulare. De aceea, diagnosticul diferențial și colectarea informațiilor din mai multe medii sunt esențiale pentru evitarea diagnosticării greșite.
„Este un diagnostic care se pune uneori greșit, deoarece nu toți specialiștii sunt atenți să facă un diagnostic diferențial foarte bine, să aprofundeze partea de anamneză. Este foarte bine, în cadrul evaluării, să ne colectăm informațiile de la părinte, de la profesor, de la învățător, de la bunici, din mai multe medii”, subliniază Andrada Ginghină.
Evaluarea psihologică presupune reconstruirea istoricului copilului încă din perioada intrauterină, inclusiv informații despre sarcină, dezvoltarea motorie și limbaj, primele cuvinte, mersul și eventualele regresii sau dificultăți anterioare. Părinții sunt încurajați să își noteze aceste repere, mai ales când copilul este mai mare, și să prezinte specialistului informații sincere, fără să minimalizeze problemele. Chestionarele standardizate și observația din cabinet nu sunt suficiente în absența datelor despre comportamentul copilului acasă și la școală.
„Nu pot diagnostica un copil doar după câteva ședințe în care l-am observat. Am nevoie de informații sincere și concrete și reale ca să pot pune un diagnostic adecvat”, explică psihologul.
Evaluarea cadrului didactic este, de asemenea, relevantă, deoarece școala presupune alte reguli, alte autorități și alte relații sociale decât mediul familial. Informațiile despre atenție, hiperactivitate, relaționare și gestionarea emoțiilor în clasă completează tabloul clinic.
Din punct de vedere medical, psihologul realizează psihodiagnosticul, în timp ce diagnosticul este stabilit de medicul psihiatru. În funcție de particularitățile copilului, acesta poate recomanda investigații suplimentare la neurolog sau cardiolog. Evaluarea neurologică poate contribui la excluderea unor cauze organice ale manifestărilor, precum epilepsia sau alte afecțiuni cerebrale.
După stabilirea diagnosticului, intervenția trebuie să includă și consilierea părinților. Aceștia au nevoie să înțeleagă modul în care funcționează creierul copilului și faptul că reacțiile sale nu sunt neapărat intenționate. Crizele de furie, toleranța scăzută la frustrare și dificultatea de a aștepta pot avea legătură cu particularitățile tulburării, nu cu lipsa de educație sau cu neascultarea.
Înțelegerea diagnosticului îi ajută pe părinți să își adapteze comportamentul și să ofere copilului sprijinul necesar pentru gestionarea dificultăților cotidiene.





















