O zi din strălucita carieră a lui Ludovic

O zi din strălucita carieră a lui Ludovic
scris 16 oct 2019

Era pe vremea în care Ludovic păstorea Ministerul Transporturilor dintr-o țară în care autostrăzile erau lungi cât un teren de fotbal și late cât unul de tenis de masă. Debarcasem la Chișinău, invitat de Ministerul Turismului, într-o delegație colorată din care făceau parte câțiva ziariști, mai mulți funcționari din minister și doi folkiști pe la 50 și ceva de ani, unul foarte cunoscut și celălalt mai puțin celebru.

Ca să ne demonstreze că suntem frați și că ne putem simți bine împreună, Ministerul moldovean al Turismului a organizat, chiar în prima seară, o petrecere în cinstea noastră undeva, într-un club. Folkiștii, ale căror melodii aveau soarta unui bolnav în stare terminală, trăiau deja din amintiri și se porniseră să ne povestească despre turneele prin țară înainte și puțin după Revoluție. Discuția se învârtea în jurul poetului Adrian Păunescu, care-i lansase pe vremuri la Cenaclul Flacăra și care, în anii '90, încercase să resusciteze povestea. Tocmai atunci a apărut pe scenă un bărbat scund, foarte slab și brunet, o mână de om pe la 40 de ani, cu obrajii supți și un aer palid și cianotic, de fumător înrăit.
— Domnul Anatol Mârzenco, a țipat prezentatoarea spectacolului, ca și cum l-ar fi anunțat pe Bono, iar gazdele s‑au pornit să aplaude frenetic.

O micuță vedetă locală, mi‑am zis. Venise la spectacol îmbrăcat ponosit, ca un profesor de liceu, cu un sacou cumpărat parcă de la second‑hand. Micuțul a luat microfonul și a făcut câțiva pași în ring, în timp ce muzica a început să curgă din boxe. A deschis gura calm, ca și cum ar fi discutat cu nevastă‑sa la cină, iar din gâtlej i s‑a prelins un glas dens, răgușit și cald, ca un râu de ciocolată. Chiar dacă omul cânta în italiană, după primul vers toată delegația română și‑a întors brusc capul către Folkistul Cunoscut. Basarabeanul atacase celebra melodie a Folkistului, piesa lui de rezistență pe care o cânta la finalul tuturor spectacolelor. Dar dacă Folkistul o interpreta sacadat, ca și cum la fiecare două cuvinte i se tăia respirația, vocea micuțului te învăluia plăcut, ca aburul care iese din oala cu sarmale. Era aceeași melodie, dar totul suna cu trei trepte mai sus, ca și cum cineva pusese pe o Dacie rablagită un motor de Ferrari și plecase cu ea la drum. Am avut revelația că melodia nu era compusă de folkist și că moldoveanul cânta originalul, pentru că varianta lui suna mult mai bine.

Toți membrii delegației române rămăseseră cu gâturile sucite către Folkistul Cunoscut, iar el a ridicat din umeri și s‑a uitat la noi, vecinii lui de masă, mai întâi la Celălalt Folkist, apoi la mine, ne‑a zâmbit strâmb, stânjenit, și a zis, ca și cum ne‑ar fi cerut scuze:
— E o altă interpretare…

Nu înțelegeam versurile, dar abia acum simțeam că descifrez mesajul cântecului, deși îl ascultasem de zeci de ori în varianta românească a Folkistului Cunoscut. Am rămas așa, fiecare în lumea lui, cuprinși de ceea ce Nicolae Guță a numit într-un interviu "linia melodioasă". Moldoveanul a atacat a doua piesă și l‑am simțit alături pe Folkistul Cunoscut cum respiră ușurat. Trecuse chinul.

Celălalt Folkist tăcuse de ceva vreme când și‑a trosnit o palmă peste frunte.
— Știți cu cine seamănă ăsta? Și la statură, și la gesturi, și la față și, mai ales, la timbru?
— Cu cine, am întrebat în cor și eu, și Folkistul Cunoscut.
— Cu Ludovic.
— Cu ministrul?
— Exact. Cu ministrul.
Nici măcar nu bănuiam atunci că peste mulți ani Ludovic urma să ajungă președintele principalului partid de opoziție din România, cel care avea menirea istorică să lupte din răsputeri cu urmașii comuniștilor. Dacă aș fi știut că va avea șanse să devină premier, m-aș fi pozat cu sosia lui de la Chișinău așa cum fetele bătrâne care merg la muzeele figurinelor de ceară se fotografiază îmbrățișându-se cu George Clooney.

Micuțul se învârtea pe scenă cu microfonul la gură și, într‑adevăr, chiar aducea puțin cu Ludovic, slab, mărunțel și cu voce groasă. Doar că, spre deosebire de basarabean, Ludovic avea permanent pe chip o expresie de om care a băut toată noaptea, dar a reușit să doarmă până după prânz.
— Domnule, e o figură Ludovic… Extraordinar, a zis Folkistul Cunoscut.
— Povestește‑i faza aia când te‑a sunat de la birou, l‑a îndemnat Celălalt Folkist.
Folkistul Cunoscut și‑a aprins foarte lent o țigară. Își pregătea momentul. Știa că ieșise o vreme din prim‑plan, de când cu sosia lui Ludovic, iar acum își făcea reintrarea.
— Domnule, mie îmi place mult să conduc. Enorm. Și când am spectacole în țară merg de multe ori cu mașina mea. Uneori mă întorc seara târziu, indiferent în ce colț al țării am concert, și conduc toată noaptea...

Un prim-ministru cât o cârtiță pierdută CITEȘTE ȘI Un prim-ministru cât o cârtiță pierdută

Între timp, „Ludovic de Chișinău“ începuse o a treia melodie cu glasul lui răgușit. Mă simțeam bine. Beam, ascultam muzică, mă holbam la femei frumoase, folkiștii erau haioși, iar stroboscopul mă dusese înapoi în timp, în discotecile adolescenței mele, când România avea la fel de puțini kilometri de autostradă și drumurile la fel de pline de gropi. M‑am uitat în jur. Și ceilalți aveau un aer vesel, delegațiile se amestecaseră și totul părea o mare nuntă unde, după ce s-au machit bine, rudele mirelui fraternizează cu cele ale miresei.

- ...și cum ziceam, am condus toată noaptea și am ajuns acasă frânt, pe la opt dimineața. Era într‑o vineri. Am mâncat ceva, m‑am băgat în pat și am adormit pe loc. Pe la zece, ba nu, mint, pe la unșpe, sună telefonul. Mă uit: Ludovic. Ministrul. Dau telefonul pe vibrații și mă culc la loc. Peste câteva minute aud telefonul că bâzâie. Pun mâna pe el să‑l închid de tot, dar văd cine mă sună. Tot Ludovic. Zic dom’le, o fi ceva grav, s‑o fi întâmplat ceva, arde țara, s-au blocat autostrăzile, au intrat ceferiștii în grevă, a dat faliment Taromul, altfel n‑ar insista ditamai ministrul. Răspund și aud chicoteli în jur, râsete și glasuri de femei. Iar Ludovic îmi spune, în timp ce pe fundal se auzeau acordurile unei chitări: „Încerc de o jumătate de oră cu fetele aici, la minister, să cântăm o melodie de‑a ta și nu ne mai amintim versurile. Nici eu, și nici colegele mele“. Dom’le, mi‑a zburat instantaneu somnul. Era, vă jur, vineri la prânz, și uite ce făcea ministrul Transporturilor. Cânta folk cu colegele în birou și s-au blocat la a doua strofă din cântecul meu. Și nici măcar nu le‑a trecut prin cap să caute versurile pe Google sau Youtube.
— Poate că voia să se laude la fete că te cunoaște, a intervenit Celălalt Folkist.
— Atunci e și mai grav!
— Și ce‑ați făcut? am întrebat eu.
— L‑am rugat să‑mi fredoneze melodia. A început să lălăie cântecul meu pe acorduri de chitară, iar fetele îl dublau pe fundal. Se simțea că între ei e o armonie și că legătura nu e ca între șef și subalterni. Le‑am spus versurile pe care, după cum mi-am dat seama, le‑a notat o fată pe ceva, și am închis, mai întâi apelul și pe urmă telefonul. Am încercat să mă culc, dar îmi fugise tot somnul. Ce șansă să aibă, domnule, biată țara asta dacă cei mai importanți politicieni sunt atât de infantili?

Crescuse Ludovic în ochii mei. Politicienii sunt, în mai toate cazurile, niște mașinării goale, activiști de partid siniștri, seci și plicticoși. Ludovic părea cinstit și inofensiv, iar pasiunea lui pentru cântat mă amuza, chiar dacă o făcea în timpul programului și pe banii mei și ai tuturor celor care plăteau taxe la stat. Știam încă de pe atunci că orice om politic e un incompetent, dar Ludovic‑cântărețul era exact genul meu de incompetent. Mi‑am promis atunci că‑l voi vota dacă va candida vreodată pe undeva. Și n‑a trecut mult și s‑a bătut pentru Primăria Capitalei, dar lumea l‑a plăcut mai mult pe Chirurg, care nu cânta, dar făcea glume.

— Și dumneavoastră ce ziceți, are voce Ludovic? l‑am întrebat pe Folkistul Cunoscut.
— Ooooo, are! Are! Are să dea și la alții…
— Simt un „dar“ în glasul dumneavoastră.
— Simți bine. Există și un „dar“. Are voce, dar nu are ureche. Aici e problema. Neavând ureche, nu ia cum trebuie notele și de‑aia, atunci când cântă prin emisiunile de la TV, încercând să se facă popular, zbiară ca un măgar.
Un oficial venise la Folkist și‑l luase de după umăr.
— Vreau să vă fac cunoștință cu domnul Anatol.

S‑a ridicat și s‑au îndepărtat. Rămăsesem cu Celălalt Folkist. Ne uitam unul la altul și nu știam ce să ne spunem. Bănuiam că se simte prost că n‑a fost invitat să‑l cunoască și el pe solist.
— Povesteați mai devreme ceva interesant cu Păunescu...
— A, da, da, a zis el. Cu unchi‑meu. Unde rămăsesem?
— Că ați ajuns într-o delegație condusă de Păunescu cu 20 de folkiști la restaurantul unchiului dumneavoastră din Deltă. Undeva prin anii '90, din câte am înțeles...
— 30, nu 20.
— Scuze, dar nu reținusem…
— Nu contează, e secundar. Și unchi‑meu ne‑a întins masă mare, și totul pe bază de pește. Cred că ne‑a servit chiar și prăjitură de pește. Am mâncat, am râs, am povestit, dar trebuia să plecăm mai departe. Unchi‑meu ne‑a condus la autocar și, când eram gata de plecare, ne‑a făcut semn să așteptăm puțin. A fugit la restaurant și s‑a întors cărând o oală enormă, verde. O văd și acum. Și s‑a dus cu ea la Păunescu, care călătorea separat de microbuzul nostru, cu un Mercedes: „Au mai rămas niște sărmăluțe de pește pe fund, destul de multe. Vreți să le luați și să mai mâncați cu băieții pe drum?“ „Pune‑o în portbagaj“, i‑a ordonat Păunescu cu glasul lui bubuitor. „Ia vezi, încape?“ „A intrat. Dar vă rog să mi‑o trimiteți înapoi prin nepot, că e cea mai bună oală a mea“, l‑a rugat unchi‑meu. Au trecut ani mulți de atunci, dar unchi‑meu n‑a mai văzut oala. Mie mi‑a fost jenă să i‑o cer lui Păunescu, iar el nu s‑a oferit niciodată să i‑o returneze. De câteva ori pe an vorbesc cu unchi‑meu, de Paște, de Crăciun, de ziua lui sau de ziua mea, și de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, îmi reproșează: „De ce nu vrea, mă, ăla să‑mi dea oala?“, „Are bucurii la oala mea?“, „Mi‑a furat oala“, „S‑a îmbogățit cu o oală?“, „O să mor și nu mai văd oala mea“, „Mi‑a vândut‑o“… Din cel mai mare fan al lui Păunescu i‑a devenit cel mai înverșunat dușman.

Mi‑am aprins o țigară și i‑am dat un foc și Celuilalt Folkist. Între timp se întorsese la masă și Folkistul Cunoscut.
— Dom’le, fantastic, băiatul ăsta, Anatol, stă mai mult prin Italia, unde trăiește din cântat. Acolo face bani. Chiar seamănă puțin cu Ludovic. Ce figură, Ludovic, mare figură! Dar un tip corect. Un tip cinstit. Voi ce‑ați mai pus la cale aici?
— Mi‑a povestit faza cu Păunescu și cu oala.
— Extraordinară întâmplare. Am fost de față. Ce șansă de vindecare poți să ai, domnule, ca țară, când cei mai importanți oameni din stat cântă la chitară în timpul programului, iar marii poeți fură oale cu sarmale?

(Acest text face parte din romanul Xanax, publicat de jurnalistul Liviu Iancu în luna februarie a acestui an).

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
ludovic orban
premier
ministru
transporturi
chitara