Opinii: Șoapte în sala de consiliu: reflecții despre Cassandra, promisiuni încălcate și echilibrul corporativ

O promisiune, pe hârtie, pare simplă, un angajament de acțiune, o declarație de intenție. În drept, o promisiune devine obligatorie doar atunci când este susținută de o contraprestație, ceva concret oferit în schimb. În practică însă, cele mai puternice promisiuni dintr-o companie nu sunt cele scrise în contracte; ele sunt rostite în ședințe, implicite în încredere și înrădăcinate în cultură. Iar atunci când sunt încălcate, nu distrug doar relații, ci modifică echilibrul de putere și stabilitatea din interiorul organiza-ției.

Cassandra, înzestrată de Apollo cu darul profeției, a făcut o promisiune de devota-ment. Când mai târziu i-a respins avansurile, adevărul ei a fost blestemat, condamnat să nu fie crezut niciodată. Consecințele au fost catastrofale: avertismentele ei privind căderea Troiei au fost ignorate, integritatea i-a rămas neatinsă, dar influența i-a fost distrusă. Nu este departe de ceea ce am văzut și eu în mediul corporativ.

CITEȘTE ȘI Opinii: Lider te naști sau devii? Formarea unui lider

În companii, mai ales în cele mari, „efectul Cassandra” este mult prea comun. Cineva,  adesea o femeie, adesea o persoană dintr-un grup marginalizat, ridică o problemă: despre lansarea riscantă a unui produs, despre o cultură organizațională toxică, despre o eroare financiară iminentă. Dar pentru că avertismentul nu se potrivește cu agenda momentului sau pentru că persoana respectivă nu deține o poziție de putere recunoscută, mesajul este ignorat. Nu datele eșuează, ci respectul față de sursa adevărului.

Acest comportament, ignorarea adevăru-rilor incommode, deformează echilibrul puterii. El alimentează câștigurile pe termen scurt cu prețul sustenabilității pe termen lung. Deciziile luate sub iluzia armoniei, în timp ce vocile disidente sunt reduse la tăcere, se prăbușesc adesea sub greutatea realității. Ceea ce a fost odinioară o structură colaborativă se transformă într-o ierarhie fragilă, ținută laolaltă de promisiuni neîmpli-nite și de o ascultare selectivă.

Am fost în încăperi unde s-au făcut promisiuni echipelor, despre transparență, echitate, ascultare. Am văzut cât de ușor se destramă acele promisiuni atunci când sunt puse la încercare de presiuni financiare sau de politici interne. Și am văzut cum acele promisiuni încălcate nu distrug doar moralul, ci schimbă cultura însăși. Oamenii devin tăcuți. Inovația încetinește. Încrederea se erodează. Nu că talentul dispare, el se retrage.

Mai grav este că tipul de „negociere” care are loc în jurul acestor promisiuni este rareori corect. Se prezintă ca un compromis, dar se practică sub formă de constrângere. Un manager poate „accepta să asculte”, dar doar după ce rescrie narațiunea pentru a-i servi propriile scopuri. O echipă poate fi „ascultată”, dar fără ca vreo acțiune reală să urmeze. Aceste false negocieri nu sunt inoffensive, ele întăresc tăcerea, recom-pensează conformismul și marginalizează disidența.

Cel mai periculos dezechilibru dintr-o companie nu este cel financiar, este cel etic. Atunci când conducerea schimbă integritatea pe control, când promisiunile sunt tratate ca exerciții retorice și nu ca angajamente reale, compania își pierde centrul. Ca și Troia, poate părea înaltă, mândră și sigură pe sine, până când flăcările ajung la porți.

CITEȘTE ȘI Opinii: Lecția indoneziană pentru bogații României: cine apără imaginea țării își apără și averea

Și totuși, povestea Cassandrei, deși tragică, nu este lipsită de speranță. Ea a continuat să vorbească. Nu a renunțat niciodată la adevăr, chiar și atunci când a pierdut totul. În lumea de astăzi, curajul ei este un apel către toți cei care activează în mediul de afaceri: să vorbim chiar și atunci când nu suntem auziți și, mai important, să ascultăm, mai ales atunci când e incomod.

Adevărata artă a conducerii nu înseamnă doar controlul rezultatelor, ci respectarea angajamentelor, în special față de cei care au curajul să conteste consensul. Înseamnă să creezi spațiu pentru Cassandra din camera, nu ca pe o voce de avertisment, ci ca pe o parte integrantă a deciziei.

În cele din urmă, o promisiune în afaceri, la fel ca în mit, nu este doar un instrument de tranzacție. Este un fir al încrederii, țesut prin fiecare echipă, fiecare decizie și fiecare relație. Iar dacă ne dorim ca firmele noastre să dăinuie, să evolueze și să conducă cu sens, trebuie să învățăm să ne ținem promisiunile.

Altfel, s-ar putea ca într-o zi să ne regăsim și noi printre ruine, întrebându-ne de ce nu ne-a avertizat nimeni.

Extras din cartea