Imediat după apariția articolului anterior, am primit un șir lung de observații urmate de ironii arogante.
Unii m-au acuzat că sunt orb, nebun, necinstit. Cum pot să spun eu că „Bolojan e pe un cal alb”, de unde am scos-o? Visez? Ce marfă bună am tras pe nas? Degeaba am explicat că în statisticile care au urmat moțiunii de cenzură așa arată datele: premierul e în frunte, iar PNL e în urcare. Fleacuri! Manipulare! Cine zice?
Și iată că e, totuși, adevărat. În momentul de față, două partide domină electoratul în intenția de vot. AUR și PNL. PSD e într-o cădere dramatică, iar de celelalte nici nu mai vorbesc. Așadar, partidul lui Bolojan (și subliniez, partidul lui), a urcat cel puțin opt procente, ca în cele mai bune vremuri. Ceea ce dovedește că afirmația mea a fost corectă.
Dar nu despre ce-o să fie vreau să discut azi, ci despre ceea ce este, un interimat fără putere de decizie. Cum bine observa dl Orlando Nicoară, după mai bine de 60 de zile de interimat, situația României nu a devenit mai rea, ci ușor mai bună. Ne împrumutăm pe piețele financiare cu o dobândă mai mică. Ăsta e semnul clar că țara noastră nu coboară în apele întunecate ale „junk”-ului. În același timp, pe lângă criza politică, avem un imens scandal legat prin fire subterane de persoana premierului interimar. Cazul „Dumbrava” a ridicat un val imens al reacției populare și, departe de a-și atinge scopul, a răsturnat calculele de palat.
Și de aici începe paradoxul. AUR și PNL simt vântul din pupa și vor forța alegeri anticipate. Dar până acolo e drum lung. Nu se știe ce legături misterioase vor anima / anula mișcările politicienilor dornici să mai stea în băncile Parlamentului. Ceea ce vreau să discut aici e chiar această situație, care pare ireală.
Să recapitulăm: pentru mine și pentru marea majoritate a populației, Ilie Bolojan NU a fost un bun prim ministru. Măsurile sale restrictive mi-au adus în memorie imensele greșeli ale Guvernului Boc 2. Economia e pe sponci, firmele mici și mijlocii trag obloanele, populația e asasinată de ANAF cu niște dări de care nu a avut niciodată cunoștință și cărora nu li se poate împotrivi. Consumul scade dramatic, inflația a sărit de 10%, viața e mai scumpă. Numai bine nu are cum să fie. Există o veche marotă neoliberală, după care întotdeauna populația trăiește prea bine, consumă prea mult și lucrurile astea, care dăunează grav economiei, trebuie stârpite fără milă.
Ce să vezi, tot în perioada 2010-2012, Polonia, aflată în același vârtej mondial al subprimelor, a depășit mult mai ușor criza, bazându-se pe consumul intern, care a sprijinit economia națională. În 2012, FMI s-a întors în România și a recunoscut că politica de supra-taxare românească a fost o greșeală. Dar cui i-a păsat? Banii s-au dus, criza a trecut, lăsând pe câmpul de bătaie sumedenie de firme și firmulițe ucise, precum și mulți cetățeni în faliment personal. Concluzia asta e întărită, azi, de situația deficitului, care, chipurile, s-a înzdrăvenit, conform comunicatelor oficiale.
Da, dar… un economist explică mai bine: „Scăderea deficitului este explicabilă aproape în întregime prin intensificarea exploatării fiscale și inflaționiste. Veniturile fiscale ale statului au crescut cu 18,8 mld. lei; contribuțiile de asigurări au crescut cu 6,4 mld. lei. Adică în total 25,2 mld. lei care au fost extrase de stat prin majorarea TVA, a impozitului pe dividende, a accizelor, a CASS pentru pensionari – la care se adaugă inflația, fiindcă vorbim de valori nominale. Iar elementul gri reprezintă scăderea cheltuielilor de personal, despre care știm cu toții că provine în esență din tăierea veniturilor profesorilor. Oricine putea să realizeze „marea realizare” a guvernului Bolojan.” Închei citatul cu o mare tristețe. Și cu aceeași nedumerire, mult mai crescută: dl Bolojan este și mai sus, pe calul alb al domniei sale. De el și de partid depind multe: formarea guvernului, semnarea protocolului SAFE, alegerile anticipate.
Cu numai două-trei luni în urmă, se afla la polul opus. Nemulțumirea era generală, mocnea un protest tăcut și furios al populației, iar inflația a redus și reduce puterea de cumpărare a cetățenilor cu 10% pe an. Motive suficiente să cadă ditamai guvernu, nicidecum să mai deschidă gura.
Dar „ecsistă o explicație”, cum ar spune Vacanța Mare. Iar explicația vine din istoria recentă a României. Convenția Democratică, aflată la putere între 2017 și 2020, nu a căzut din cauza PSD-ului. A căzut din cauze interne. PSD s-a mulțumit să privească încăierarea, haosul, scandalul de la putere, a tăcut mâlc și a umflat potul în 2020. Victoria a fost zdrobitoare. Cum s-ar zice, liniștea și erorile adversarului au răsturnat căruța cu proști. În Convenție, puterea s-a devorat singură, ca Uroborus.
Zece ani mai târziu, însă, în vremea lui Băsescu 2.0, după ce au preluat guvernarea și l-au izolat pe președinte la Cotroceni, PNL și PSD, simțindu-se (mă repet?) pe cai mari, au forțat scoaterea definitivă a lui Băsescu din scenă. De ce? Aveau puterea, aveau administrația, aveau instituțiile, aveau populația.
Aveau totul, dar, conform vechiului obicei românesc, voiau mai mult decât atât. Așa că au organizat referendumul de demitere din 2012. Pe care l-au pierdut. Populația, deși sastisită de președintele-jucător, a resimțit, în intimitate, această acțiune ca pe una în care cel mare și tare îl mai ia o dată la cafteală pe cel mic și neputincios. Sentimentul acesta, al nedreptății, al răzbunării dincolo de linia roșie a făcut ca votarea, deși masivă, să nu îl poată doborî pe magistrul Traian.
Ce a urmat? Autorii acțiunii au ieșit treptat din scenă. Crin Antonescu a pierdut partidul și candidatura la președinție. Victor Ponta a pierdut guvernarea și partidul. Liviu Dragnea a pierdut ocazia de a deveni prim ministru, a lucrat prin interpuși și, la final, și-a pierdut partidul și libertatea. A naibii lăcomie!
Exact așa stau lucrurile în prezent. Antipatic pe toată linia, Ilie Bolojan a recuperat miraculos tocmai din lăcomia adversarului, ca la judo. Fiecare acțiune, fiecare inițiativă, fiecare discurs de la Cotroceni sau din Kiseleff au mai scos un cui din coșciugul politic al adversarului. Iar acțiunea Dumbrava a fost ultima, cea mai dezastruoasă mutare. Un stat impotent, care își abandonase dezmoșteniții sorții în condițiile cele mai umilitoare, a atacat un ins (Pașca, aflat într-o relativă ilegalitate) ca să îl lege de primul ministru. Acțiunea a fost privită de populație, de marea majoritate a cetățenilor ca o încălcare violentă, nedreaptă, imorală a liniei roșii.
În loc să îl lase pe premier să se scufunde încet, încet, în mâlul economico-social, ei, decidenții, orbiți în strălucirea eternă a minții lor neprihănite, s-au dat în stambă. Cu ocazia asta, politicieni, partide, instituții întregi și funcționari pizdoși la datorie au fost trecuți pe lista neagră a resentimentului popular. O mai mare și mai rapidă prăbușire nu mi-a fost dat să văd de multă vreme.
Acesta este secretul. Lăcomia, nesăbuința și imoralitatea au devenit brusc vizibile mulțimilor. Care e gata să le amendeze, cu mâna pe ștampilă. Altă explicație nu există. Nu căutați mai departe. Cum o spun de multe ori, cred că și de data asta e adevărat: singura conspirație funcțională e aceea a prostiei arogante.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
