Nu sunt doar cifre într-un tabel statistic. Sunt un rechizitoriu la adresa modelului economic românesc. România a devenit, oficial, cel mai opresiv stat din Uniunea Europeană în ceea ce privește impozitarea muncii.
Cifrele Eurostat, citate de presa autohtonă, arată că un angajat român singur, fără copii, lasă statului 41,5% din tot ceea ce produce prin munca sa. Aproape jumătate. Media europeană se situează la 29,1%. Distanța este astronomică: peste 12 puncte procentuale. În timp ce restul Europei își lasă cetățenii să respire, Bucureștiul aplică o ghilotină fiscală necruțătoare. Iar asta este dovada unui eșec structural.
Muncă ieftină, taxe „scumpe”: Aici apare marele paradox. Veniturile salariale din România sunt în continuare printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Suntem o economie a muncii ieftine, dar cu o fiscalitate „de lux”. Este o anomalie strigătoare la cer. Țări precum Danemarca sau Germania își permit rate mari de impozitare. Acolo, salariile brute sunt uriașe, iar confortul financiar este garantat chiar și după ce statul își ia partea. În România, statul confiscă jumătate dintr-un venit care abia acoperă subzistența.
Și atunci, cum poți construi prosperitate în acest fel? Răspunsul este simplu: nu poți. Statul român sabotează acumularea de capital chiar de la sursă. El blochează formarea unei clase de mijloc autentice. Românii nu au cum să câștige mai mult dacă autoritățile se grăbesc să le devalizeze buzunarele la fiecare început de lună. Este un atac direct asupra inițiativei individuale. O formă cinică de pedepsire a onestității.
Un jaf din contractul social; orice sistem fiscal are la bază un contract social: cetățeanul plătește, statul livrează. Plătești taxe mari, primești servicii de top. În România, acest contract a fost reziliat unilateral de către autorități. Statul ia tot, dar nu oferă mai nimic în schimb. Unde dispar banii noștri? Se duc pe fereastra unor bugete ineficiente. Pe o birocrație hipertrofiată și pe o risipă cronică. Plătim taxe la nivel de Copenhaga, dar primim spitale în care ne temem să intrăm, școli abandonate și o infrastructură critică demnă doar de lumea a treia.
De fapt, suntem condamnați la o dublă taxare nerușinată. Românul plătește o dată prin reținerile masive din salariul brut. Apoi, plătește a doua oară din salariul net. Plătește pentru clinici private, pentru meditațiile copiilor, pentru medicamente din import, pentru siguranță. Statul român s-a transformat dintr-un protector într-un perceptor lacom și incompetent. Un administrator risipitor care trăiește pe picior mare pe spinarea unor salariați captivi.
Soluția economică: un șoc fiscal controlat, o schimbare radicală de paradigmă și nicidecum o soluție cosmetică. Nu cârpeli legislative și ordonanțe de urgență adoptate la miezul nopții. Soluția reală, singura viabilă, este reducerea drastică și imediată a taxării muncii de la 41,5% spre media europeană. Sunt conștient că, în contextul dat, economiștii dogmatici vor striga imediat: „Vom avea un deficit bugetar și mai mare!”. Dar cred că menținerea unui jug fiscal greu pe gâtul forței de muncă este doar o dovadă a neputinței administrative. O fiscalitate opresivă nu crește încasările, ci distruge baza de impozitare. Ea alungă creierele peste granițe (celebrul brain drain) dar și forța de muncă fizică (construcții, agricultură, manufactură, servicii) și trimite micul antreprenor direct în zona economiei gri sau negre.
Reducerea taxelor pe muncă nu este o favoare. Este o infuzie masivă de oxigen în motorul economiei private. Lăsând mai mulți bani în buzunarul celui care muncește, statul stimulează consumul intern sănătos dar mai ales și investițiile. Banii rămași la cetățeni se întorc în economie mult mai eficient decât ar putea vreodată statul să-i redistribuie. Lăsați banii acolo unde sunt produși!
Pentru a compensa această relaxare pe muncă, statul trebuie să înceapă să-și facă treaba acolo unde eșuează lamentabil. Suntem codașii Europei la colectarea TVA-ului și avem o evaziune fiscală de proporții istorice. În loc să vâneze micul salariat cu o precizie de chirurg, ANAF-ul ar trebui să digitalizeze sistemul și să restructureze cheltuielile publice. Munca nu mai trebuie privită ca cel mai facil cont bancar pe care guvernanții îl devalizează ori de câte ori au nevoie de bani pentru a-și acoperi găurile din buget. Munca trebuie respectată și recompensată.
Trebuie să oprim acest jaf oficializat și să abolim această ghilotină fiscală. Reducerea poverii taxării este o condiție critică de supraviețuire și creștere a economiei reale. Iar ca să supraviețuiască statul, el însuși nu trebuie să mai „crească”, trebuie să devină mai suplu, mai responsabil și mult mai respectuos cu banii munciți din mediul privat.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
