Nu scriu rândurile astea ca jurnalist, analist sau expert în economie. Le scriu ca simplu om. Ca român care își plătește singur facturile, face cumpărături cu lista în mână și trăiește firesc, ca mulți alții, cu grija zilei de mâine. Le scriu ca om care nu mai are răbdare să aștepte „vremuri mai bune” în timp ce cei care ar trebui să le aducă se ceartă pentru putere, negând de fapt cele mai bune vremuri pe care avem șansa să le trăim deja.
România de azi nu mai e o țară calmă. Nu mai e nici măcar o țară răbdătoare. Este o țară tensionată, mereu la limită. Trăim pe marginea nervilor. Și nu e o metaforă.
Inflația n-o vezi în rapoarte. O vezi la raft, la casă, în frigider. O vezi când renunți la ceva ce-ți permiteai anul trecut și realizezi că „luxul” de acum un an era, de fapt, normalitatea. O vezi la pompa de benzină sau în banii înghițiți lunar de costul cu educația și creșterea copiilor. Dar nu e totul doar despre bani, e și despre sentiment și stare de spirit. E despre umilința multora dintre noi de a simți că muncești și tot nu-ți ajunge. Și te întrebi de ce nimeni nu face nimic.
28 mai Maratonul Fondurilor Europene
4 iunie Eveniment Profit.ro - Piața imobiliară între șocuri și oportunități - Ediția a V-a
Mulți dintre noi nu urmăream euro-leu decât atunci când plecam în vacanță. De o vreme, de când a coborât negura crizei politice peste o țară ce riscă să-și joace la ruleta rusească destinul european, foarte mulți dintre noi se uită zilnic la cursul valutar. Pentru că orice scădere a leului face și mai mare povara creditelor ipotecare angajate în timpuri senine.
Pentru că orice scădere a leului se simte imediat în prețuri. Pentru că plătim chirii, facturi, cumpărăm electro-casnice, consumăm abonamente de telefonie mobilă, internet și televiziune, ne aprovizionăm cu alimente – și toate sunt legate de un curs care se clatină odată cu încrederea în direcția pe care va merge țara. Nu ar trebui să mă afecteze direct, dar mă afectează. Pentru că-i afectează direct pe milioane de alți români.
Am amici care se tem că și-ar putea pierde jobul. Și nu pentru că nu sunt buni profesioniști, ci pentru că angajatorii lor nu mai sunt siguri de business-ul lor. Sunt antreprenori care nu mai știu ce să facă ca să poată să-și plătească angajații într-o piață care dă semne grave de contracție. Sunt investitori și acționari în companii care nu mai vor să-și riște banii în proiecte, activități și afaceri mult prea tributare schimbărilor politice, deciziilor discreționare și regimului fiscal supradimensionat.
Trăim într-o economie unde oamenii nu mai au curajul să producă transparent bogăție și să se mândrească că realizează profit pentru că acestea par a fi păcate ce trebuie pedepsite.
Trăim într-o țară unde, din ce în ce mai evident, banii mulți și adesea negri au doar patru clase, dar și dorința înverșunată de a stăpâni peste tot și de a ne conduce pe toți.
Clasa politică arde gazul cu interminabile certuri fără legătură reală cu grijile zilnice ale oamenilor simpli. Schimbările de guverne, alianțele de conjunctură, promisiunile fără acoperire – toate creează un fundal de haos. Și, din nefericire, noi facem cea mai mare greșeală posibilă: în loc să cerem explicații, ne retragem, ne închidem, începem să nu mai sperăm. Iar asta e cel mai periculos.
Pentru noi, toate cele de mai sus înseamnă stres cronic.
Trăim în stres cronic pentru că simțim că suntem lăsați de izbeliște. Pentru că nu ni se oferă siguranță, stabilitate sau încredere. Pentru că ne simțim singuri într-un stat care ar trebui să ne protejeze, nu să ne ignore. Pentru că vedem cum suntem împinși înapoi, spre un trecut din care cu jertfă de sânge ne-am rupt și cu multe sacrificii ne-am ridicat și am construit ce avem azi.
România trăiește pe marginea nervilor, dar nu putem să o ducem la nesfârșit așa. Trebuie să decidem să scăpăm de stresul cronic și de cauzele lui. Demagogii, diletanții, banii mulți cu patru clase, interlopii și condamnații, impostorii și politrucii reșapați nu ne vor aduce vindecarea.
Unii - fie fataliști, fie defetiști, fie ambele deodată - spun că „acum e prea târziu”, că „alaltăieri trebuia să facem totul!”. În societate, în educație, în sănătate, în infrastructură, în investiții, în reformă, „tot ceea ce am fi putut să facem, trebuia să facem alaltăieri”. Și ni se propune o întoarcere din drum, ca să nu mergem înainte, ci să fim ca „înainte”.
Dar dacă vrem cu adevărat să mișcăm România din temelii, să construim ceva în loc să ne văităm fataliști/defetiști, dacă vrem să ne vindecăm de stresul cronic, e timpul să ne trezim azi!
Pentru că, ce să vezi, pentru poimâine, azi e alaltăieri!
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
