Patru precizări

scris 28 mar 2016

Tot citind presa din ultima vreme și văzând idei discutabile care se tot repetă, mi-am dat seama că am patru precizări de făcut.

Prima

Stabilitatea prețurilor nu are legătură, în mod explicit, cu cursul valutar, ci doar cu niște prețuri în monedă națională. Deci, când vorbim de acest concept, al stabilității prețurilor, e tot una cu a spune că banca centrală trebuie să aibă în vedere ca leul să nu se deprecieze față de el însuși, nu față de o altă monedă.

Și, din păcate, respectivul concept nu poate fi rupt de ceea ce se întâmplă la nivel structural și fiscal. Cu alte cuvinte, se poate vorbi de stabilitatea prețurilor doar în contextul unei gestionării coerente a economiei de către guvern. Pentru că în situația unei secvențe volatile se observă, din punct de vedere structural, o crearea dezechilibrată a PIB între trimestre și un cadrul fiscal fluctuant, ceea ce duce la întrebarea cum poate banca centrală să asigure stabilitatea prețurilor într-o economie care nu e macrostabilă?

Sau poate că cei ce se apucă să vorbească despre o stabilitate a prețurilor ruptă de structural și fiscal, doresc ca politica monetară să aibă accente haiducești, să producă mult hazard moral și multă selecție adversă, luând de la cei ce economisesc. După acel moment cadrul va arăta o anumită liniaritate, însă, ultimativ va genera falimentul politicii monetare, dovedind valabilitatea zicerii lui Ion Iliescu: organismul cel mai stabilizat, pentru totdeauna, forever, este organismul mort.

A obține stabilitatea prețurilor doar cu ajutorul pârghiilor monetare, în condiții de volatilitate a cadrului structural și fiscal, ar trebui să fie confirmarea că volatilitatea generată de mediul politic este bună. În aceste circumstanțe ne putem întreba dacă aceia care atrag atenția că stabilitatea prețurilor e obiectivul unic al băncii centrale, pentru care poartă exclusiv responsabilitatea, sunt economiști sau politicieni?  

A doua

Liderii politici în devenire au pus degetul pe rana economică și au identificat tarele trecutului. Numai că identificarea acestora nu arată o schimbare de atitudine a politicului, ci doar înfierează cu mânie chestiuni ce au fost sesizate în momentul în care s-au produs de către alte persoane decât cele care s-au trezit să le enunțe acum.

Problema comună a tuturor decidenților actuali, inclusiv a celor cărora mediul politic le pune eticheta de specialiști, este că nu sesizează decât secvența istorică, fără să indice cum se poate ieși din cercul vicios.

Există instituții care-i pot pedepsi pe vinovați pentru situația în care am ajuns, dar nu și instituții care să ne scoată din fundătura în care am intrat.

Încercarea căznită de a numi un guvern de birocrați, care s-a autointitulat ca fiind de tehnocrați, evidențiază că, în continuare, nu se dorește, în mod real, o cultivare a elitelor, ci doar o conservare a privilegiilor, lucru ce se poate vedea și în spațiul mediatic caracterizat prin lipsă de idei, dar orientat in corpore spre prinderea infractorilor.

Niciodată progresul nu va depinde însă de numărul de descinderi și de condamnări, ci pentru asta e nevoie de elite pricepute, care să nu aibă neapărat abilitatea să participle la dezbateri televizate

A treia

Am înțeles că o bancă, prin natura sa, ar fi obligată să-și asume riscuri. Îmi amintesc însă că nu erau puține băncile românești, care, înainte de 2005, nu împrumutau populația, și pe secvența pe care evoluau atunci nici românii nu și-ar fi putut procura vreodată casele în care locuiesc acum, dar nici instituțiile de credit n-ar fi putut să intre sub incidența legii dării în plată.

Zic aceste lucruri numai pentru a reprezenta mai bine ideea că orice entitate economică, inclusiv băncile, își asumă riscuri doar în măsura în care urmăresc maximizarea profitului.

Dacă băncile se rezumă la achiziția de titluri de stat, nu au de ce să-și ia riscuri.

Așadar, nu e musai ca băncile să se confrunte cu riscuri când atrag bani de la clienți la diverse termene dacă îi plasează pe toți în titluri de stat, de care se spune că ar avea risc zero. Mi se va spune că un risc tot ar exista între maturitatea depozitelor și cea a titlurilor. Da, numai că aceste instrumentele  se pot transforma în lichiditate pe piața secundară sau pe baza refinanțării de la banca centrală.

Iar alături de titlurile de stat pot intra în categoria plasamentelor de maximă prudență obligațiunile cu rating mai bun decât cel al țării, emise de unele instituții internaționale, ca acelea ale BERD.

De unde se vede că o bancă comercială poate să nu-și asume alte riscuri decât cel sistemic, pe care și-l ia orice entitate din respectivul stat.

Ultima 

În fine, unii analiștii consideră că banca centrală trebuia să fie agresivă în scăderea dobânzilor. Deși atunci când revista „Săptămâna Financiară” i-a intrebat la ce nivel al dobânzii de politică monetară consideră că se va relua creditarea, ei au răspuns cvasiunanim: Nu credem că putem vorbi de un anumit nivel al dobânzii-cheie la care se va relua creditarea.

Respectivii specialiști apreciază că dobânzile în scădere - chiar real-negative! - sunt soluția de relansare a economiei pentru că așa este acum „modelul” Băncii Centrale Europene (BCE) învățat de la Keynes. Deși politica monetară, singură, fără mediu economic, nu poate face economia să funcționeze.

Dacă privim spre deficitul de cont curent, care este diferența dintre investiții și economisirii, observăm că acesta se menține relativ scăzut pentru că dobânda de politică monetară s-a micșorat lent, dând stabilitate economisirilor, iar fluxurile investiționale n-au revenit la niveluri semnificative.

De fapt, din cauză că investițiile străine cam lipsesc, și guvernul – condiționat de reducerea deficitului bugetar și de încasările fiscale scăzute – le-a ținut în frâu pe cele din bani publici, dobânzile au urmărit să nu descurajeze economisirea.

Iar această situație poate continua, în contextul în care diminuarea TVA le poate permite celor supraîndatorați să-și micșoreze debitele, ceea ce ar avea un efect pozitiv în planul economisirii nete.

Din cele prezentate de analiști s-ar înțelege că, atunci când nu se fac investiții, contul curent tinde spre excedent, iar banca centrală își poate permite să scadă dobânzile, deoarece n-are de ce să mai stimuleze economisirea. Pentru că, în timp ce deficitele provoacă inflație, ce trebuie combătută cu dobânzi, excedentele acționează exact pe dos.

Și totuși, aici apare o problemă. La ce inflație ne raportăm?

Fostul președinte al Bundesbank, Axel Weber, atrăgea atenția că: “Economiștii înțeleg inflația ca pe o majorare a prețurilor de consum, nu ca pe o reducere a valorii banilor rezultată din creșterea excesivă a masei monetare. Pentru a înrăutăți si mai mult lucrurile, băncile centrale refuză în mod sistematic să-și asume responsabilitatea pentru alte prețuri decât cele de consum, ignorând faptul că valoarea banilor se reflectă în toate prețurile, inclusiv cele la materii prime, mărfuri, imobiliare, acțiuni, obligațiuni, precum și, foarte important, în mișcările cursurilor de schimb valutar”.

Din spusele lui Weber ar rezulta că la deflatorul PIB ar trebui să ne uităm, căci el reflectă inflația din întreaga economie. Iar acesta se plasa la 2,3% în trimestrul IV din 2015, în timp ce prețurile de consum parcurgeau un trend negativ.

De aici s-ar vedea că deficitele se găsesc la niveluri mult mai mari, pentru că asta evidențiază deflatorul, “gap”-ul de restructurare. El pune semnul egal între majorarea prețurilor și deficitul de productivitate.

Așadar, deficitul bugetar e redus, iar în măsura în care deficitul de cont curent este nu doar diferența între investiții și economisiri, ci și suma între deficitului guvernamental și cel neguvernamental, micșorarea deficitului fiscal a contribuit la scăderea acestuia.

Însă, din nefericire, simpla mențiune a faptului că se micșorează deficitul bugetar, nu e în măsură să releve care parte a sa scade, cea structurală sau ciclică.

Deflatorul PIB vădește că partea ciclică ar fi responsabilă cu ajustarea, adică guvernul s-a abținut de la a face investiții și singurele ajustări structurale au fost, poate, cele care au ținut de combaterea corupției, ce n-au legătură cu politica economică și cu reașezarea economiei pe un cadru nou.

În aceste circumstanțe e un gest de curaj să sugerezi că politica monetară ar trebui să aibă un rol din ce în ce mai scăzut. Dimpotrivă, ea trebuie să continue să cumpere timp până când politicile structurale vor permite ca echilibrele să nu fie atinse doar pe seama unor ajustări cantitative, printr-o abținere de la a face ceva.

Și, o altă chestiune ce este nevoie să fie clarificată, e de ce nu se accelerează creșterea economică în paralel cu o majorare a deficitului de economisiri, cum se întâmplă de obicei? Fiindcă “materia primă” e luată din alte economii, cu titlu gratuit.

Fondurile europene țin locul investițiilor fără să se vadă cu semnul minus pe balanța de plăți. Din acest motiv creștem mai mult decât alții, existând suspiciunea că n-am face-o sănătos.

Dar “îndoiala” se risipește repede, deoarece ne raportăm la prețurile de consum și nu la deflatorul PIB…

Ca să conchid, banca centrală a făcut bine că nu s-a dus repede cu dobânzile în jos. În condițiile în care s-a repatriat economisirea externă, dobânzile la lei au dat stabilitate economisirii interne, de care e nevoie în contextul în care ne aflăm în plin proces de conversie a creditelor din valută în lei.

Monetariștii ca și keynesiștii privesc cu mare ușurință hazardul moral, respectiv subremunerarea celor ce-și amână consumul, a celor care economisesc, dar ar trebui să admită că politicile fiscale restrictive fac mediul economic neprietenos și alungă investițiile și economisirea externă.

Și, reiterez, în circumstanțele stabilirii unui program de reconvertire a împrumuturilor bancare, realizat pe fondul unei fiscalități opresive, dobânzile n-au cum să se ducă agresiv în jos.

viewscnt
Afla mai multe despre
dobanda
bnr
banci
hazard moral
ionut balan