Opinii

Am avut recent vizita la București a secretarului general al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Mathias Cormann, care a salutat progresele făcute de România în ultima perioadă.

O explicație intuitivă de la un novice, chiar semidoct pe Psihologie, Sociologie si Antropologie.

Am ezitat mult să trag niște concluzii după seria anterioară de articole, și pe bună dreptate. Istoria ne spune că sfârșitul lumii a fost anunțat cu încăpățânare, de cel puțin de două ori pe an, cu surle și tobe.

În fiecare an, din buzunarul comun al cetățenilor – bugetul public – se scurg zeci, chiar sute de milioane de lei către partidele politice parlamentare

Duminica aceasta, în Republica Moldova se vor desfășura alegerile parlamentare, într-un context politic vulnerabil, marcat de dezinformare, discursul urii și coruperea sistematică și agresivă a alegătorilor.

România se află într-un moment în care viitorul economic nu va fi determinat doar de rata de creștere anuală sau de execuția bugetară.

În 2100 vom fi o țară mică, îmbătrânită, lipsită de forță economică și de relevanță geopolitică. Întrebarea fundamentală este simplă: mai vrem ca România să existe, să prospere și să conteze cât de cât pe harta lumii, măcar pe harta Europei?

Vom fi într-o oarecare suferință, dar va fi capătul tunelului, spune, cu tentă stoică, președintele Nicușor Dan. Dar, statul român e hedonist, după modelul politicianului român neaoș al ultimilor trei decenii și jumătate, care tot de atâta timp bagă vastul (cuvânt din limba romă care înseamnă mână) în electorat, ca să ajungă la banul “liber” de contract. Explic.

Seria de păpuși LA-BUBU (BauBau sau Chucky din alte epoci) unește suveraniștii-anti-UE de la AUR-SOS-POT cu suveraniștii mascați ai PSD-ului, dar și cu PNL-iștii ce nu au trecut pe la cursuri de economie in viața lor și care comandă cvasi-analize unor QUANȚI - “tocilari” pe cifre ce nu înțeleg substanța economică a acestora.

În noaptea de 10 septembrie, câteva zeci de drone rusești au pătruns pe teritoriul Poloniei, unele dintre ele fiind doborâte, după ce avioanele de vânătoare au fost trimise pentru a le intercepta.

România se află astăzi într-un moment de inflexiune. Bugetul public este tensionat, deficitele se adâncesc, iar dependența de fondurile europene și de finanțarea directă din bugetul de stat ne face vulnerabili.

Un spectru bântuie Europa de Est, pe lângă cel al agresiunii Rusiei în Ucraina. Este cel al capcanei venitului mediu în care pot ajunge țări precum România care au experimentat o lungă perioadă de dezvoltare puternică internă pe baza unui model de recipient de tehnologie, know-how, capital dar și integrare pasivă în rețele de producție. Formula funcționează până la un punct și întrezăresc acel punct în următorii ani. Cu greu scapi din capcana aceasta, pentru că o plăcintă care nu se mai mărește duce la jocuri politice cu sumă nulă pentru divizarea ei, iar antreprenorii pierd întotdeauna astfel de jocuri. Pentru a avansa la noua etapă a dezvoltării naționale și pentru a continua convergența cu Europa, există mai multe componente – infrastructură, educație, inovație, performanță administrativă, digitalizare etc.

Statul taie din școală, dar visează la progres. Eșecul e garantat. De ce spun asta? Pentru că de mulți ani încoace, statul român ignoră sistematic urgența susținerii educației – singurul pilon capabil să susțină o dezvoltare economică durabilă. În timp ce se vorbește pompos de proiecte de țară, despre „România Educată”, despre reforme, digitalizare și tranziție verde, educația națională rămâne subfinanțată, marginalizată și tratată ca o cheltuială, ca o povară bugetară și nicidecum ca o investiție. Dar fără cetățeni bine formați și specializați, fără o bogată cultură generală, fără gândire critică și fără respect pentru școală, România nu are cum să construiască ceva care să dureze.

În dreptul constituțional și în jurisprudența Curții de la Strasbourg se vorbește frecvent despre the chilling effect, concept preluat din doctrina americană, care se referă la efectul de intimidare până la paralizie (sau îngheț) a cetățeanului sub presiunea unei legi sau acțiuni a statului.

Cum era de așteptat, Vladimir Putin și Kim Jong Un au stat alături de Xi Jinping, fără Donald Trump sau alt lider european important, la parada militară de la Beijing care a marcat 80 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai recentă dovadă că dictatorii lumii îl consideră pe Trump și pe liderii europeni neimportanți, la doar câteva săptămâni după ce Putin a călătorit în Alaska doar pentru a refuza apelurile lui Trump de a pune capăt războiului împotriva Ucrainei.

Disclaimăr: acesta este un fragment explicativ. Pentru că degeaba îți explică cineva pe larg și cu amănunte cum să înoți sau cum să mergi pe bicicletă. Când intri în apă sau urci în șa, realitatea sună altfel.

Pe 8 septembrie, România marchează Ziua Petrolistului. Dincolo de dimensiunea simbolică, acest moment ar trebui să fie o ocazie de reflecție asupra rolului economic și strategic al unei industrii care, de aproape 170 de ani, susține dezvoltarea țării. Într-o perioadă în care discursul public european este dominat de tranziția verde și de imperativele climatice, riscul cel mai mare este să ignorăm faptele: sectorul țiței și gaze rămâne un pilon al economiei românești și o garanție de securitate energetică.