Opinii

România intră în 2025 cu una dintre cele mai severe constrângeri fiscale din ultimele două decenii. Deficitul bugetar este proiectat sa ajunga la aproximativ 7% din PIB, într-un context european în care regulile fiscale se strâng: Pactul de Stabilitate și Creștere a fost reactivat, iar țintele de sub 3% deficit bugetar și 60% datorie publica devin din nou litera de lege.

Imaginați-vă următorul scenariu: stați aliniați la linia de start a unei curse ce se vrea și de viteză dar și de rezistență. Aveți energia, planul și motivația să ajungeți cu bine la sosire. Dar pista nu e clară, traseul nu se vede, iar regulile se schimbă în plină alergare. Un arbitru vă mută linia de sosire. Altul pune piedici pe traseu. Altul ridică noi obstacole, garduri sau aruncă ad-hoc noi gropi-capcană. Și la fiecare câțiva metri, trebuie să va opriți și să completați câte un formular.

Orice masă stabilă are sub ea 4 picioare și nu 3; la fel, orice scaun. Și bugetul țării trebuie echilibrat tot pe 4 picioare: se discută în extenso de o colectare mai bună după digitalizarea ANAF, de scăderea cheltuielilor statului și chiar de creșteri de taxe în anumite zone (fără TVA sau Cota Unică), dar nu uitați de avansul PIB: fără el, Economia / Bugetul / masa / scaunul vor fi foarte instabile în doar 3 picioare!

Recent, Brand Finance, liderul mondial în evaluarea valorii brandurilor, a publicat topul celor mai puternice 50 de branduri românești.

Începea iarna în România anului 1996 și credeam că visez. Emil Constantinescu îl bătuse la puncte pe legendarul Ion Iliescu, iar Convenția Democratică câștigase alegerile.

Am luat aproximativ aleatoriu capitole de cheltuieli din Sistemul de Achiziții Publice - SEAP pentru a da o imagine despre ce fel de cheltuieli face statul, cand tu te uiți la fantome cu deficitul care îngrozește România, și iar se flutură, ca și acceptat, măriri de taxe. Cu prețul nervilor, uită-te mai departe.

Numai niște rău-voitori și anti-europeni ar putea contesta alegerile prezidențiale recent încheiate, spunând că a fost o imensă fraudă electorală. Că nu aveau cum să voteze în interiorul țării 10 milioane de persoane, așa cum o arată cifrele oficiale, câtă vreme sunt 3,8 milioane de copii iar 5-6 milioane de români sunt în afara granițelor.

Sectorul energetic românesc nu poate fi guvernat în ritmul alert și nesigur al sondajelor sau în cel haotic al campaniilor electorale. Proiectele din energie se construiesc în mulți ani și angajamentele investiționale pot fi de ordinul miliardelor; orice întrerupere sau schimbare abruptă de viziune înseamnă pierderi de timp, bani și încredere.

Cea mai mare enigmă a alegerilor încheiate o reprezintă românii. Iar dintre ei, românii trăitori în străinătate sunt cei mai misterioși. Nu au trecut nici trei zile și, deja, am parcurs câteva teorii, de la cele mai simple până la cele mai îmbârligate. Mărturisesc că am fost vrăjit de unele, până în clipa în care am dat de altele. Mă voi referi numai la cele care au apelat la o adresare civilizată, lipsită de zorzoane și injurii și care au făcut, cât de cât, apel la date verificabile.

În timpul unei călătorii recente la Budapesta, am avut ocazia să discut cu un șofer de taxi despre realitățile politice din Ungaria. După ce i-am spus, la cerere, că sunt jurnalist din România, mi-a împărtășit cu frustrarea și îngrijorarea sa legate de situația din țara lui și mi-a cerut să le spun românilor ce se petrece în Ungaria.

Deși poate părea altfel, acest text este și nu este despre alegeri. Nu este direct despre alegerile prezidențiale, dar este despre alegerile de politică economică care vor ghida sectorul energetic românesc.

Oricât ne-am întreba ce fel de președinte are nevoie România, alegerile ne-au lăsat două opțiuni clare. Iar contextul în care ne aflăm este unul dintre cele mai dificile din ultimele decenii, social și economic deopotrivă. Pentru a rămâne în echilibru, nu avem nevoie de un președinte contabil sau economist, ci de un președinte lucid. De un lider care să fie dispus să înțeleagă legătura dintre economie și încredere.

Nu scriu rândurile astea ca jurnalist, analist sau expert în economie. Le scriu ca simplu om. Ca român care își plătește singur facturile, face cumpărături cu lista în mână și trăiește firesc, ca mulți alții, cu grija zilei de mâine. Le scriu ca om care nu mai are răbdare să aștepte „vremuri mai bune” în timp ce cei care ar trebui să le aducă se ceartă pentru putere, negând de fapt cele mai bune vremuri pe care avem șansa să le trăim deja.

Războiul comercial lansat de președintele Donald Trump nu e doar o chestiune de taxe vamale. Nu e despre o simplă dispută economică. Este un atac împotriva regulilor care au guvernat comerțul global în ultimele decenii. Este o ofensivă strategică ce urmărește să distrugă ordinea internațională bazată pe reguli, astfel încât să facă loc unui concept despre care am mai scris aici: un “realpolitik hiper-tranzacțional” - o lume dominată de forță, de tranzacții bilaterale și de interese brute.

POLITICA e scârboasă, după părerea mea, plină de minciuni și trădări, iar ce vedem acum îmi confirmă.

Nu am să fac nebunia de a „comenta” prestațiile candidaților de ieri și de alaltăieri. Nu mă interesează nici spectacolul, nici cearta, nici răcnetele. Nici slăbiciunile, care sunt omenești. Cine caută perfecțiune și miracol la vreun candidat înseamnă că încă mai crede că Ileana Cosânzeana s-a căsătorit cu fiul cel mic al împăratului. Tot ce înțeleg acum e că nu înțeleg. Și ar trebui să mă opresc, nu de alta, dar mi-e să nu mă trezesc cu eticheta de „actor politic”, păcatele mele.