Opinii

România a intrat în a doua jumătate a lui 2025 cu cele mai slabe prognoze de creștere economică din Europa de Sud-Est, cu o inflație care rămâne cea mai mare din regiune și cu o economie reală tot mai apăsată de fiscalitate, blocaje de lichiditate și pierderea încrederii. În acest context, pentru o “aterizare” (și nici nu îndrăznesc să mă refer la una “lină”, dar măcar să avem o aterizare în loc de prăbușire), nu ne putem bizui doar pe taxe și ajustări rapide, ci pe o reformă bugetară profundă și pe politici care reconstruiesc parteneriatul cu mediul privat.

Exceptând participarea la Summit-ul anual al NATO de la Haga, la Consiliul European de la Bruxelles și la Summit-ul B9 de la Vilnius, după Republica Moldova și Germania, Președintele României a efectuat, în perioada 25-26 iulie 2025, o vizită oficială în Austria, al treilea mare investitor străin din România, la invitația președintelui federal Alexander Van der Bellen.

Când Jean Monnet, Robert Schumnan și colegii lor au desenat primele schițe ale arhitecturii europene postbelice, ideea nu era o uniune eterică de idealuri politice sau o suprastructură birocratică în căutare de sens propriu. Era, înainte de toate, o piață. Așa a început totul. Nu cu lozinci, nu cu birocrație. Cu un vis simplu: oameni, mărfuri, idei și bani care se mișcă liber. Din Lisabona până la Helsinki. O piață unică – liberă, competitivă, fluidă. O Europă în care capitalul, bunurile, serviciile și oamenii circulă fără frică, frână sau fișe îndosariate de zeci de pagini.

An de an, citesc aceleași concluzii despre lista completă și, subsecvent, despre Topul Băncilor din România. Și invariabil, deși se accentuează faptul că procesul de CONSOLIDARE merge înainte – însoțit de cel paralel de DIGITALIZARE – se spune că încă avem mult prea multe bănci comerciale în România: anume 32 (iunie 2025).

România (ca și întreaga Europă) are nevoie de un nou contract social. Cu clasa de mijloc în miezul său. Un nou contract social și nu o simplă ajustare, pentru că clasa de mijloc nu e un moft, e o infrastructură democratică. Din păcate, clasa mijlocie nu prea mai este ce-a fost în Europa, iar în România nu a apucat măcar să fie ceva.

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la economia noastră, la prichiciul ei cel humuit, la civilizația cu smotocei la capăt de crăpau ministerele jucându-se cu dânșii, parcă-mi saltă inima-n piept de mâhnire.

Am mai trăit vremuri grele. Mult mai grele ca acum. Între 1996 și 2000 am văzut foamea și fundul tunelului apropiindu-se năprasnic. Între 2010 și 2016 nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mi-s străine nici recesiunea, nici sărăcia, nici disperarea. Le-am trăit, am învățat o noțiune fundamentală, căreia poporul îi spune: „Unde nu-i cap, vai de picioare”.

Scriitorul Radu Paraschivescu spunea, într-un titlu devenit reper: „În lume nu-s mai multe Românii”. Corect. În lume nu-s. În lume, România e una. Dar în țară? În țară sunt prea multe Românii — și tot mai greu de pus laolaltă.

Nu e zi de la Dumnezeu să nu auzim o opinie oficială sau de experți modelată de/după marotele de mai sus.

Un funcționar public din administrația centrală, care dorește să rămână anonim, a transmis Profit.ro un mesaj în care descrie pe larg sentimentele sale și ale colegilor săi, în contextul în care Guvernul a tăiat din sporurile care completau salariile bugetarilor.

Pe vremea comunismului umbla o vorbă: „viitorul ne atârnă-n față”. Păi, hai să vedem cu ce se prezintă viitorul, după 36 de ani de la căderea comunismului.

În contextul unui deficit bugetar persistent și al presiunilor europene pentru consolidare fiscală, România ia în calcul majorarea unor impozite-cheie. Deși aparent necesare, astfel de măsuri riscă să afecteze negativ economia reală, investițiile și gradul de conformare fiscală. Acest articol argumentează că soluția nu constă doar în supra-împovărare fiscală (creșterea taxelor și impozitelor), ci într-o reformă profundă a bazei de impozitare, a colectării și a modului în care statul cheltuiește banii publici.

De o bună vreme încoace deja, Europa Centrală și de Est nu-și mai poate permite luxul de a depinde de hazardul piețelor internaționale ale energiei

Populația scade constant, natalitatea e sub nivelul de înlocuire, iar războiul a accelerat colapsul forței de muncă masculine. Rusia nu se mai retrage demografic – se prăbușește. Iar cifrele nu lasă loc de alte interpretări.

Am avut privilegiul, timp de peste un deceniu, să văd din interior cum fondurile europene transformă România. Am fost martoră la decizii, negocieri și reforme.

Un simplu nou tarif semnat cu carioca de Donald Trump poate declanșa o reacție în lanț, indirectă, în România. La capătul firului, tarifele vamale impuse de SUA Uniunii Europene pot lovi producători români de componente auto din Argeș și Dolj, pot crește prețurile la echipamente medicale în spitalele din Iași și pot amâna investiții strategice în infrastructura digitală din Cluj, de exemplu. Un război comercial SUA – UE nu e o simplă dispută între două blocuri economice mari — este un test de stres pentru întreaga arhitectură economică globală. Iar România, cu toate ambițiile ei europene, intră în acest conflict pe post de piesă într-un amplu joc de domino.