Pentru ludovicii din toate partidele.
23 aprilie - Profit News TV - Maratonul de Educație Financiară. Parteneri: 123 Credit, ARB, BCR, BRD, CEC Bank, PAID, UNSAR, XTB
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Ai arătat cu degetul portița legală prin care IT-iștii scapă de plata impozitului de 10% pe veniturile salariale. Zici că „neutralitatea fiscală e un principiu fundamental. Orice venit trebuie impozitat”. Oho, ce filon ai atins! Nu un filon de venituri potențiale la buget, ăla nu înseamnă mare lucru și, în dinamica pieței, se poate dovedi chiar păgubos (se catapultează IT-iștii imediat, la o adică). Nu mă interesează prea mult acel filon, mai ales că închiderea portițelor ar fi parte dintr-o renovare mai amplă a cetății de stat, renovare prin care zici că mai tai din zidurile alea așa de mari și ruinate, de trebuie să-i bage meșterii de la fisc în ele și pe Ana și pe Manole și tot ce mai mișcă prin țară.
Nu. Filonul mai interesant pe care l-ai atins e unul teoretic. Neutralitatea fiscală i-a preocupat pe mulți gânditori, din două perspective – cea economică și cea etică.
Economic vorbind, fără s-o lungim, concluzia e că nu există neutralitate fiscală. E o himeră. Nu poți, dacă taxezi, să lași economia într-o situație neschimbată. Decât dacă iei omului taxele dintr-un cont și i le verși imediat în alt cont. Ar fi un exercițiu absurd și un cost inutil.
Apoi, când vine vorba de taxe, nu poate fi echitate între oameni. A spus-o cel mai bine gânditorul american, vicepreședinte al Statelor Unite în secolul XIX, John C. Calhoun: „în mod necesar o porțiune din comunitate trebuie să plătească în taxe mai mult decât primește înapoi, în timp ce alta primește mai mult decât plătește în taxe”. Și așa, taxarea creează două caste: plătitorii de taxe și consumatorii de taxe – ambele în sens net, ca atunci când ignorăm artificiile contabile prin care consumatorii bugetari, de exemplu, „plătesc” taxe și impozite.
Deci, Ludovic, bădiță, ce pipăim noi prin portiță? Pipăim elefantul consumatorilor de taxe! Dar asta nu e tot, mai simțim una la mână. E doamna elefant numită Ajutoare-de-Stat-pentru-Firme. Păi, ce facem, ne legăm de „privilegiul” deducerii pentru salariații din IT și uităm de zecile de milioane pe care le primesc de la buget, din taxele plătite de alții, unele firme din IT? Prin contrast cu deducerea, abia ăsta e un privilegiu cu adevărat, pentru că e altă dihanie: o subvenție.
E momentul aici să discutăm de ideea de egalitate. Singurul concept de egalitate acceptabil pentru un liberal autentic e acela de „egalitate în fața legii”. Dar și această expresie, consacrată, poate fi vagă și generatoare de erori. Mai precis – ne zice profesorul Murray Rothbard – ar fi să vorbim de o „egalitate în libertate”, sau de o „egalitate în dreptul de apărare a persoanei și proprietății”. În rest, discuțiile despre egalitate de rezultate, de șansă, de oportunitate sunt apanajul stângii. Orice îndepărtare de conceptul de egalitate în libertate înseamnă un pas spre socialism. Și „egalitatea în fața legii fiscale” e un pas gigantic în acel sens perdant.
În lumina acestui concept coerent de „egalitate în libertate”, ce putem spune despre situația IT-iștilor? Putem lămuri distincția între deducere și subvenție, două lucruri categoric diferite. Deducere e atunci când celor productivi le este permis să-și păstreze o parte mai mare sau – cu zero taxe – întregul produs al muncii lor. Subvenție e atunci când cineva primește de la stat ceva ce nu a produs el însuși. Deducerea este o plată mai mică de taxe, subvenția este un consum mai mare de taxe. Cele două se află de o parte și de alta a zidului fiscal. Din perspectivă liberală, deducerea e bună, pentru că lasă în societate mai multe resurse obținute legitim de cei productivi, iar subvenția e rea, pentru să ia din societate resurse și le redistribuie către persoane sau firme care, probabil, le vor risipi. Prin deducere putem fi cu toții mai bogați și prin subvenție mai săraci.
Ludovic, faci un exercițiu de consecvență când te întrebi retoric dacă nu o fi cazul să extinzi portița și la alte categorii de salariați. Spre surprinderea ta, răspunsul liberal este că da, este cazul. Tot profesorul Rothbard zicea că trebuie să „reînviem acea tactică pierdută, nu a închiderii portițelor, ci a deschiderii lor tot mai largi, a lărgirii lor atât de mult și pentru toată lumea, încât să fie pentru oricine posibil să treacă prin ele cu TIR-ul, până în acea zi minunată în care întregul sistem fiscal va fi o gigantică portiță”. Iar profesorul Mises zicea că „prin acele portițe respiră capitalismul” cel sufocat de mii de corvezi.
Dar hai să vedem unde ar duce consecvența ta greșit înțeleasă. Suntem parte a Uniunii Europene, în NATO și din Organizația Mondială a Comerțului. Beneficiem, în principiu, de „bunuri publice” de la ele. Cum procedăm, ca să fim consecvenți? Mărim taxele până la cel mai mare nivel din UE? Decretăm „salariul” minim la valoarea cea mai ridicată pe care o găsim afară? Ridicăm reglementările și standardele de calitate, securitate etc. până la cele mai ridicate cote pe care le găsim în UE și NATO? Adevărul e că mult nu mai avem și în unele cazuri deja facem record, atât suntem de lipsiți de libertate. Dar, bineînțeles că nu asta e calea.
Dacă de echitate fiscală nu poate fi vorba, putem, totuși, vorbi de o așezare mai uniformă a poverii fiscale doar pe umerii plătitorilor de taxe? Singura soluție acceptabilă e un sistem cu o cote fixe nominale, care să fie aplicate doar indivizilor din societate. Așa cum toată lumea plătește același preț pentru bunurile și serviciile de pe piață (când vor să le consume), taxa ar trebui să fie un fel de preț pentru ceea ce oferă statul. Dacă ne dorim o astfel de reformă fiscală, atunci și cota „unică” ar trebui abandonată, pentru că este de fapt proporțională (cu cât e sistemul fiscal mai progresiv, cu atât e mai depărtat de acest deziderat). Și, atunci, IT-știi, care sunt printre cel mai bine plătiți salariați și, deci, plătesc oricum sume mai mari prin alte taxe, ar fi în situația de a fi și mai scutiți de taxele actuale decât alte categorii.
Este asta maxima consecvență liberală? Nu, pentru că statul tot ar fi o soluție mai proastă decât piața în tot ce întreprinde și consumul de „bunuri publice” tot nu ar avea uniformitatea taxării, dar nu mai intru în detalii și mă opresc spunând că o societate cu adevărat liberă ar fi lipsită de taxe, toate bunurile și serviciile, inclusiv cele de guvernământ, fiind cumpărate pe piețe libere, la prețuri negociabile individual. Atunci, și doar atunci, ar dispărea și cele două caste, ale plătitorilor și consumatorilor de taxe, iar oferta bunurilor și serviciilor specifice guvernământului ar fi rațional balansată cu cererea de astfel de servicii.
Oricine se vrea liberal trebuie să înțeleagă că ținta e libertatea cât mai plenară, oricâte inconsecvențe se întâmplă să avem acum. Strategic, un liberal nu ar trebui să vorbească niciodată de o creștere a taxelor sau a reglementărilor.
Ludovic, să nu ne mai strângi cu portița. Porți numele unui gigant al liberalismului. Fii ca Ludwig von Mises. Acționează ca-n Acțiunea umană, că nu degeaba i s-a zis „biblia economică a omului civilizat”.
Tudor Smirna este doctor în economie, președinte al Institutului Ludwig von Mises România și asistent universitar la Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale.
