Opinii

Renunțarea la cota unică în schimbul impozitării venitului global ar însemna o schimbare de paradigmă în fiscalitatea românească care ar presupune în primul rând - înainte de introducerea în lege a unor definiții, mecanisme de deducere a cheltuielilor și proceduri de administrare deloc simple - o recentrare a relației stat-contribuabil pe încredere, în loc de suspiciune.

E greu de făcut o ierarhie, după nocivitate, în lunga listă de probleme pe care le creează trecerea la impozitarea globală a gospodăriilor, în forma gândită de guvernul PSD. Una iese, totuși, în evidență, mai odioasă poate decât celelalte: odată implementat sistemul și creată armata de pseudo-consultanți fiscali necesari pentru a ajuta cu forța oamenii să se descurce cu o problemă nou creată de stat, ne putem lua adio de la orice încercare de simplificare în viitor, când ne vom da seama că tot mai bun e un sistem necomplicat.

O smetie venită din mediul politic spre o companie privată activând într-o piață reglementată care a îndrăznit să (între)deschidă gura într-o problematică ce a speriat „Estul Sălbatic” al Uniunii Europene. Având deasupra lor securea unor decapitări anunțate, reprezentanți ai Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) s-au grăbit chiar și din concediu să dea drumul, la rândul lor, ghilotinei pentru o entitate din sistemul pensiilor private obligatorii.

De când ne știm, la școală învățătura e organizată pe materii separate. Asta încă din prima clasă primară. Cu timpul, pe măsură ce avansăm spre gimnaziu, liceu și facultate, materiile nu fac decât să se înmulțească și să se specializeze tot mai mult. După ora de română, ieșim în pauză, ne facem mintea tabula rasa, după care intrăm la ora de matematică, pentru ceva cu totul diferit, și tot așa. Ziua, ca și cunoașterea, ne este fracturată. Nici nu ne imaginăm că între toate aceste materii există, poate, o legătură de profunzime, care ar trebui să ne fie revelată. Nici nu ne închipuim că lucrurile ar putea sta și altfel și că au și stat altfel, altădată.

Este stafia unui stat megaloman care, după ce a rezolvat toate problemele acestei țări, se apucă de business.

Dacă lumea evolua după logica distribuitorilor, în prezent nici măcar nu am fi avut autostradă între A și B în condițiile în care aveam deja o cale ferată. Investiția în autostradă ar fi fost “prea scumpă”: călătorii și comercianții aveau la îndemână transportul feroviar. Iar cel mai bun exemplu de investiție “ineficientă” ar fi internetul: ce nevoie aveam de el, dacă mail-urile puteau fi distribuite de Poșta Română (că firmele de curierat privat ar fi fost “ineficiente” din start)?

Am scris de curând un text numit „Binomul Rusia –Turcia este marea provocare pentru Uniunea Europeană”, în care mă întrebam care sunt adevărații dușmani ai UE, Rusia și Turcia, sau Statele Unite. În respectivul material trăgeam concluzia că acolo unde nu exercită influență socialismul pervertit al rușilor, cum e cazul țărilor din sud, încearcă să o facă liberalismul turcesc, ce „arbitrează” tarele democrației și drepturile minorităților. Chiar dacă cele două componente ale binomului sunt diferite din punct de vedere al accepțiunii economice, ceea ce le unește e slăbiciunea UE, venită din inconsistența principiilor economice, sociale și politice pe care le aplică.

Creșterea PIB a României a încetinit în ultimele trimestre și este de așteptat ca tendința să continue. Fondul de Investiții pregătit de Guvern poate aduce îmbunătățiri semnificative modului în care companiile de stat generează valoare adăugată și atrage investitori străini, dar numai dacă va fi creat ca instituție independentă politic.