Autori

Partidul Democrat tocmai a oferit un spectacol grozav la convenția lor din Chicago. A avut de toate: acte muzicale strălucitoare, discursuri trezitoare, devotament religios, inundații de lacrimi, promisiuni de speranță, momente de bucurie, patriotism înălțător, Oprah Winfrey și o mulțime de baloane. Comentatorii de televiziune au fost uluiți de felul în care vicepreședintele Kamala Harris s-a „prezentat”: zâmbetul ei, limbajul corpului, vocea ei, chiar și alegerile ei vestimentare.

Claudine Gay, prima femeie președinte a Universității Harvard, de culoare, a fost obligată să demisioneze după săptămâni de presiuni. Însă cei care au împins-o să plece nu arată prea bine.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca jurnalist a fost aceea de a-l subestima pe Geert Wilders, acum lider (și singurul membru oficial) al celui mai popular partid politic din Olanda și, potențial, primul prim-ministru de extremă dreapta pe care țara sa l-a cunoscut vreodată.

Președintele Recep Tayyip Erdoğan nu a avut, probabil, nevoie de voturile cetățenilor turci din Germania și Olanda pentru a se impune în recentele alegeri prezidențiale din Turcia. Chiar și așa, Erdoğan a obținut majoritatea voturilor internaționale, inclusiv aproape 70% dintre voturile din Germania și Olanda. Întrucât nu toți germanii sau olandezii cu origini turcești votează la alegerile din Turcia, astfel de statistici trebuie tratate cu atenție. Dar naționalismul turc de dreapta pare să suscite un mare interes în rândul cetățenilor cu dublă cetățenie. Iar astfel de naționaliști de peste hotare tind să fie gălăgioși în legătură cu convingerile lor și conduc prin orașele germane claxonând și strigând sloganuri politice.

Până nu demult, președintele chinez, Xi Jinping, și-a promovat politica zero-COVID ca o dovadă că statele autoritare cu un singur partid, precum China, sunt mai bine echipate pentru a face față pandemiilor (sau oricărei alte crize) decât democrațiile dezordonate, împiedicate de politicieni egoiști și de electorate nestatornice