Autori

România este pe penultimul loc în ceea ce privește absorbția fondurilor europene în perioada 2016 - 2020.

Mărturisesc că am fost sceptic în legătură cu suma cu care UE ne va ajuta să depășim criza. Acum, după ce am văzut totalul sumelor care ne vor veni, sunt mai optimist, dar, în egală măsură, și îngrijorat. Am să explic de ce: acești bani pot și trebuie să reprezinte șansa noastră de rezolvare a situației economice (dezastroase, după părerea mea, bună, după a Guvernului), dar și șansa unei relansări atât de necesare, dacă vrem vreodată să ajungem la nivelul de viață occidental.

Faptul că s-au repornit capacități mari de producție este lăudabil și de încurajat. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că s-a rezolvat criza economică din industriile respective și, cu atât mai puțin, din întreaga economie. Ci doar că s-a făcut un pas. Criza va da semne că a fost rezolvată doar atunci când producția respectivelor capacități se va și vinde. Aici intervine scepticismul meu, care-mi spune că oamenii vor fi mai reticenți în a achiziționa mașini, electrocasnice etc. Deci fără vânzări, capacitățile de producție vor lucra pe stoc și vor fi nevoite să revină la șomaj. Cu tot ce decurge de aici; ajutor de șomaj de la stat, lipsă de bani (reprezentând contribuții) către stat.

În inconștiența mea, am crezut că acest șoc medical și economic prin care trecem ne va trezi la realitate. Că vom realiza nevoia urgentă a unei resetari, a renunțării la "lasă că merge și așa". Am crezut că "elita" care ne conduce va realiza gravitatea momentului și, pe lângă lupta cu virusul, va gândi un adevărat plan de revenire a țării. Din toate punctele de vedere: sistem de sănătate, economie, politic, morală etc.

Am să încep cu câteva fapte și mici comentarii la ele: