Autori

România are nevoie stringentă de creșterea capacității sale instituționale pentru a putea facilita și administra punerea în aplicare a unei multitudini de regulamente și reglementări europene, mai ales în domeniul energiei.

Consider că anul în curs este unul “perma-poli-electoral”, parafrazând astfel modul în care fusese caracterizată economia globală - afectată de o așa zisă perma-poli-criză - după pandemia Covid-19 și cuprinsă mai apoi și în iureșul războiului din Ucraina și al convulsiilor din Orientul Mijlociu.

E limpede că, fiind membru al UE, România trebuie să-și alinieze strategiile și politicile la obiectivele europene de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Gazele naturale, cu emisii mai scăzute decât alți combustibili fosili, vor contribui la atingerea acestor obiective. Mai mult, țara noastră poate să devină un lider regional în securitatea energetică, contribuind la obiectivele europene prin utilizarea optimă a resurselor sale de gaze naturale și prin inversarea dependenței de importuri de energie până în 2035 - un alt obiectiv strategic aflat în vizorul ministerului de profil. Acest lucru poate fi realizat prin intensificarea exploatării resurselor interne de gaze naturale și integrarea acestora într-un mix energetic diversificat.

Sunt semne că Europa de după 9 iunie încearcă să fie ceva mai blândă cu propria industrie față de Europa de dinainte. Noua coloratură a viitorului Parlament European și a viitoarei Comisii Europene, alături de câteva declarații publice din ultimele săptămâni ne arată că este posibilă o abordare foarte serioasă a ceea ce s-ar numi un „pact industrial european”.

Una dintre cele mai puternice metafore folosite de jurnalistul Tim Marshall în volumul "Epoca Zidurilor" este aceea că zidurile nu sunt doar structuri fizice, ci mai ales simboluri ale divizării umane și ale segregării sociale; sunt expresii ale fricii, ignoranței, intoleranței și lipsurilor noastre