Autori

Banca Națională a României (BNR) a corectat prognoza de inflație pentru anul în curs, de la 4,6% la 8,8%, iar guvernatorul BNR Mugur Isărescu avertizează public că doar o îmbunătățire a absorbției fondurilor europene ne poate salva de la recesiune. Redresarea din această cădere economică va lua timp și va costa. Populația se va lupta cu prețuri din ce în ce mai mari, vârful de inflație anunțat de guvernatorul băncii centrale urmând să se arate în luna septembrie, undeva spre 9,7%.

România a intrat în a doua jumătate a lui 2025 cu cele mai slabe prognoze de creștere economică din Europa de Sud-Est, cu o inflație care rămâne cea mai mare din regiune și cu o economie reală tot mai apăsată de fiscalitate, blocaje de lichiditate și pierderea încrederii. În acest context, pentru o “aterizare” (și nici nu îndrăznesc să mă refer la una “lină”, dar măcar să avem o aterizare în loc de prăbușire), nu ne putem bizui doar pe taxe și ajustări rapide, ci pe o reformă bugetară profundă și pe politici care reconstruiesc parteneriatul cu mediul privat.

Când Jean Monnet, Robert Schumnan și colegii lor au desenat primele schițe ale arhitecturii europene postbelice, ideea nu era o uniune eterică de idealuri politice sau o suprastructură birocratică în căutare de sens propriu. Era, înainte de toate, o piață. Așa a început totul. Nu cu lozinci, nu cu birocrație. Cu un vis simplu: oameni, mărfuri, idei și bani care se mișcă liber. Din Lisabona până la Helsinki. O piață unică – liberă, competitivă, fluidă. O Europă în care capitalul, bunurile, serviciile și oamenii circulă fără frică, frână sau fișe îndosariate de zeci de pagini.

România (ca și întreaga Europă) are nevoie de un nou contract social. Cu clasa de mijloc în miezul său. Un nou contract social și nu o simplă ajustare, pentru că clasa de mijloc nu e un moft, e o infrastructură democratică. Din păcate, clasa mijlocie nu prea mai este ce-a fost în Europa, iar în România nu a apucat măcar să fie ceva.

Scriitorul Radu Paraschivescu spunea, într-un titlu devenit reper: „În lume nu-s mai multe Românii”. Corect. În lume nu-s. În lume, România e una. Dar în țară? În țară sunt prea multe Românii — și tot mai greu de pus laolaltă.

În contextul unui deficit bugetar persistent și al presiunilor europene pentru consolidare fiscală, România ia în calcul majorarea unor impozite-cheie. Deși aparent necesare, astfel de măsuri riscă să afecteze negativ economia reală, investițiile și gradul de conformare fiscală. Acest articol argumentează că soluția nu constă doar în supra-împovărare fiscală (creșterea taxelor și impozitelor), ci într-o reformă profundă a bazei de impozitare, a colectării și a modului în care statul cheltuiește banii publici.

De o bună vreme încoace deja, Europa Centrală și de Est nu-și mai poate permite luxul de a depinde de hazardul piețelor internaționale ale energiei

Un simplu nou tarif semnat cu carioca de Donald Trump poate declanșa o reacție în lanț, indirectă, în România. La capătul firului, tarifele vamale impuse de SUA Uniunii Europene pot lovi producători români de componente auto din Argeș și Dolj, pot crește prețurile la echipamente medicale în spitalele din Iași și pot amâna investiții strategice în infrastructura digitală din Cluj, de exemplu. Un război comercial SUA – UE nu e o simplă dispută între două blocuri economice mari — este un test de stres pentru întreaga arhitectură economică globală. Iar România, cu toate ambițiile ei europene, intră în acest conflict pe post de piesă într-un amplu joc de domino.

Imaginați-vă următorul scenariu: stați aliniați la linia de start a unei curse ce se vrea și de viteză dar și de rezistență. Aveți energia, planul și motivația să ajungeți cu bine la sosire. Dar pista nu e clară, traseul nu se vede, iar regulile se schimbă în plină alergare. Un arbitru vă mută linia de sosire. Altul pune piedici pe traseu. Altul ridică noi obstacole, garduri sau aruncă ad-hoc noi gropi-capcană. Și la fiecare câțiva metri, trebuie să va opriți și să completați câte un formular.