Autori

O regulă nescrisă și păcătoasă zice că dușmanul nu are niciodată dreptate. Poate să baliverneze și că 1+1=2, tot i se va găsi nod în papură cu această ultimă nemernicie. Urmărind postările din social media, articolele de pe saituri, discuțiile din studiourile TV și monoloagele din podcasturi, nu pot decât să constat că dracul e mai negru decât găurile negre care absorb energia Universului. Deși pare de succes, această tactică propagandistică eșuează pentru că îi convinge exclusiv pe cei convinși și îi gonește pe indeciși. În fața tornadei de acuze pe care nu le mai crede, orice om cu scaun la cap cade pe gânduri și-și rupe noada.

Îmi scrie un francez care a sosit în România acum 30 de ani și, ce să vezi?, a rămas aici. I-a plăcut, s-a căsătorit, și-a făcut o casă la țară și… Dar să îl lăsăm pe el să continue: «Ne-am mutat la țară în România – o zonă bucolică și înapoiată, unde caii și vacile încă mai cutreierau satul.

Vorbeam ieri despre cei 4 milioane de concetățeni care s-au aliniat în spatele suveranismului. Și mă cuprinde disperarea când văd că atât comentatorii, cât și partida „pro-europeană” îi iau în derâdere și îi consideră spălați pe creier.

Precum v-am spus data trecută, nu numai în Ierusalim, dar în toată creștinătatea, ba chiar și în toată lumea cunoscută, fenomenul profetic a cunoscut o răspândire necontrolată

Dacă vă mai amintiți scene de la revoluție, e imposibil să nu vă treacă prin minte escadrilele misterioase de pe cerul patriei, în care sublima armată română trăgea cu tot armamentul din dotare.

Dincolo de vânzoleala politică – una care mi s-a părut deseori la limita penibilului, dincolo de sictirul publicului, un lucru e clar: partidele nu mai au ce să ofere nici electoratului, nici viitorului.

În loc să scriu un articol grăbit, îmbufnat și arogant pe tema turului I, m-am gândit dacă am făcut ceva în ultimii ani, dacă am scris, am atras atenția, am mișcat în front.

Paradoxal, unul dintre cele mai interesante puncte de vedere asupra jurnalismului vine de la un patron. Și asta e cu adevărat bulversant, straniu, inimaginabil – și trist. E pentru prima oară, în epoca contemporană, când un lucru de bun simț vine de sus, dinspre piramida banilor, și nu de jos, taman de la jurnalistul care și-a ruinat viața și sănătatea să aducă adevărul în bătătura concetățenilor. Patronul de care vorbesc e superbogat. Îl doare-n pix. E între primii 10-20 din lume. La banii lui, poate să dea foc trabucului cu o bancnotă de un milion de lire, dacă ar mai exista așa ceva. (Există? Vai de capul meu, ce fraier sunt!)

Lumea noastră a murit de mai multe ori. Stați puțin și nu mânați amuzați. Când vorbesc despre lumea „noastră”, vorbesc despre cea a tuturor oamenilor.

Azi am să încerc să întorc pe dos o prejudecată care bântuie prin România de un sfert de secol. Fantoma asta și-a avut momentul ei de glorie în deceniul lui Băsescu, hăt, în urmă, dar se trezește din când în când la viață, așa cum îi șade bine unei fantome serioase, gata să sperie și să ia la fugă copiii, bătrânii și proștii. Să fiu scuzat pentru ultimul cuvânt, dar nu mă pot abține.