Autori

Nu am să fac niciodată greșeala de a indica oamenilor ce să voteze. Mi se pare o aroganță, prin care urmează să demonstrez că io gândesc bine, sănătos, iar toți ceilalți sunt niște proști.

Prima vizită în Paris mi s-a întâmplat acum 35 de ani, imediat după Revoluție. Ca orice om nedus la biserică, mă minunam copilărește de tot acest Occident prăvălit peste mine.

Probabil că următoarele generații de politicieni și analiști vor folosi cele întâmplate în alegerile pentru Primăria Bucureștiului, din primăvara lui ’24, ca lecție de cum se ratează niște alegeri și niște oportunități. Cum se ratează tot. Mărturisesc că de vreo 25 de ani nu am văzut așa ceva, numai că, pe atunci (mă refer la Primărie), lucrurile nu erau încă „așezate”, partidele de tot soiul brehăneau bete și năuce, iar oamenii politici încă nu-și dăduseră măsura și nici nu erau tot atât de cunoscuți, ca acum. Ceea ce vreau să discut aici nu are treabă cu orientarea politică, nici cu ideologia, nici cu societatea românească. Am zis de nenumărate ori că, fără bețele în roate ale politicii românești, România s-ar fi aflat azi între primele zece țări europene. Societatea va trece și peste asta, cum a trecut de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Dar să ne întoarcem la oile noastre.

Asta e o întrebare veche de când lumea. De ce nu sunt toți oamenii la fel, de ce nu putem trăi în pace, fără invidii, fără violență, fără teamă? De ce nu putem fi fericiți etc.? Și lista ar putea continua cu acele întrebări celebrissime care, cel puțin pe mine, mă fac să râd: ce e omul, de unde vine, încotro se-ndreaptă?

Într-o friguroasă seară de noiembrie a anului 1973, vreo cincizeci de tineri imberbi stăteau pe peronul Gării de Nord călare pe niște valize de lemn. Și eu printre ei. Eram, toți, intrați la facultate iar partidul hotărâse se facem armata înaintea facultății. Nu mă întrebați care era logica. Atunci, pe loc, speriat de bombe cum eram, nu v-aș fi putut explica, dar mai târziu mi-a fost mai clar. Partidul se săturase ca teriștii cu licența dată și cu profesii calificate să-i ia peste picior pe caporali, sergenți și sublocotenenți. Tânărul patriei trebuia să învețe ce e disciplina înainte să i se urce gărgăunii la cap, când cu greu îți mai scuipa în farfurie vreun neica Nimeni din armată. „Ia să-l luăm de pe băncile școlii, că-i mai sperios, și să-i băgăm mințile-n cap!”